Hoabă și Gâtlâgău

Taman de 27 martie, de ziua unirii Basarabiei cu România, primesc, prin poștă, o prețioasă carte veche: un condeier sucevean îmi trimite „Românii din răsărit – Transnistria”. Nu știu unde a găsit-o M.S.V.; a apărut în plin război, 1942, la editura librarului ieșean Atanasie Gheorghiu. Câtă pușcărie s-a făcut cândva din pricina acestui op semnat de istoricul ieșean Emil Diaconescu!
L-am cunoscut – a murit în 1978. Fiul lui, un cunoscut chirurg, acum pensionar, mi-a vorbit adeseori despre arestarea și detențiile tatălui, în mare măsură motivate și de cele scrise despre Transnistria și Basarabia în această cercetare amănunțită și extrem de bine informată, ținută până în 1990 în Fondul Secret al Bibliotecii Universitare și, după aceea, rămasă pur și simplu necunoscută – cine și cum să-și mai amintească de ea? Este, cel puțin din câte cunosc, una dintre cel mai complete, mai informate și mai argumentate cărți dedicate Transnistriei – un teritoriu despre care mult se vorbește și prea puține se știu nu numai la noi, ci și în Basarabia, unde, la întrebarea „este Transnistria pământ românesc?”, intelectualitatea îți va răspunde, de regulă, cu un șovăielnic NU, după care ar urma susținerea apăsată a ideii că nicidecum nu se cuvine cedată pentru 1001 motive, unul mai întemeiat decât celălalt.
Iată răspunsul ce mi l-a dat în 1990 unul dintre cei mai lucizi scriitori basarabeni, Serafim Saka, unionist înfocat (nu mai trăiește): „Văd Transnistria ca pe o excrescență ce nu trebuie nicicând inclusă în organismul nostru statal. Avem de a face cu geografia lui Stalin, iar noi, antistaliniști declarați, vărsăm sânge pentru a-i prelungi existența! Și doar avem adevărata geografie, aceea a lui Eminescu – de la Nistru pân′ la Tisa.” Și chiar dacă nu un demers hotarnic ar fi intenționat Eminescu scriind „Doina”, argumentul invocat de Saka rezistă: ce amestecătură de nații va fi existând dincolo de Nistru, câți români au fost, câți mai sunt, câți se declară, la recensăminte, români?
Așa cum se prezintă acum, teritoriul nistrean este o bombă cu ceas programat la Moscova; are Chișinăul întreaga motivație și îndreptățire să lupte pentru a-l mențină între granițele republicii? Nu-i mai mare daraua decât ocaua? Istoricește vorbind, chestiunea o consideram oarecum lămurită: deportările și depopulările urmate de colonizări ucrainene și rusești au redus continuu elementul românesc, iar manipulările politice încearcă să lase în ceață o realitate identitară constituită prin veac și atestată inclusiv de cercetările unor reputați oameni de știința ruși și sovietici.
Cartea istoricului ieșean trece în revistă cam tot ceea ce s-a scris despre Transnistria din vechime și până la începutul celui de al II-lea război, concluzia evidențiindu-se de la sine: a fost din totdeauna pământ locuit în principal de români, iar tentativele de deznaționalizare n-au putut fi încununate de deplin succes datorită (mai ales în mediul rural) unei tenace rezistențe a populației băștinașe. În multe zone trasnistrene am avut prilejul să întâlnesc sate compact locuite de români, vorbitori ai unui grai păstrător de arhaisme ce-i demonstrează clar latinitatea – și acum 200 de ani, și astăzi, tot argumentul lingvistic constituind temeiul în virtutea căruia se încerca validarea statalității. Și atunci, și acum, demersul științific fiind adesea mistificat din plin.
În anii ′30, din dorința de a demonstra că moldovenii din Transnistria vorbesc o limbă „diosăghită di limba valahiană” s-a încercat, prin strădania rusofilului L.A. Madan, susținerea tezei potrivit căreia „limba boierilor români” (caracterul de clasă al limbii urmând să fie mai târziu negat de însuși Stalin!) e una și graiul basarabean altul. Dar se cuvenea musai „curățat” de neologismele, „românismele” și franțuzismele prea evident latine. Din cartea lui Emil Diaconescu aflăm și propunerile „savantului” de la Tiraspol: „sufragerie” va fi înlocuit cu „mâncătorie”, „avion” va deveni „singurozburător”, „hidrogenul” – „apă născător”, „cravata” – „gâtlâgău”, „accentul” – „loghiturî”, „veac” – „hoabă”, „plural” – „multuratec” ș.a.m.d. (Cu un veac înainte, August Treboniu Laurian propunea și el substantivul „gâtlegău”, numai că „plivirea” o dorea în sprijinul afirmării latinității românei, în vreme ce Madan urmărea contrariul…)
Culmea este că până și rușilor li s-au părut înlocuirile prea chisnovat născocite, Madan devenind suspect de… naționalism: insista prea mult pe particularitățile așa-zisului „neam moldav”. Drept pentru care l-au exilat cu tot cu familie, și bizarul „savant” transnistrean avea să moară într-un gulag sovietic. (O fi contat, poate, și faptul că l-au pus la colț, de la catedra istoriei roșii, noile teorii ale „lingvistul” Stalin…)
Extrem de interesantă cartea „Românii din răsărit – Transnistria”: dac-aș mai fi editor, aș retipări-o: umple un gol de informație care, paradoxal, în veacul XXI, în loc să se reducă, se adâncește.