Himmler

Cu foarte mare întârziere s-a tradus și publicat la noi cartea lui Fraenkel & Manvell intitulată „Himmler – viața sinistră a șefului SS-ului și al Gestapoului”. În Anglia apăruse în 1965; în România, abia după jumătate de veac, cu o a doua ediție în 2016. Zeci, dacă nu chiar sute de cărți similare dedicate șefilor naziști au fost editate între timp – ce interes mai poate prezenta o lucrare elaborată în anii războiului rece, când informațiile circulau trudnic, zidul rușinii tăia Berlinul în două și încă nu se deschiseseră complet arhivele? Chiar dacă autorii n-au avut cum beneficia de revelațiile ultimelor cercetări documentare, s-au bucurat, în schimb, de privilegiul unor revelatoare discuții directe cu supraviețuitori ai regimului nazist – rude apropiate ale Reichsfürerului, inclusiv fiica și fratele lui Himmler, cu foști generali și miniștri aflați în detenție – martori peste viețile cărora avea să se tragă repede și definitiv cortina. N-aș vrea, însă, să zăbovesc asupra unei cărți târziu traduse (mai bine decât niciodată!), ci mai degrabă să pledez pentru scrierea alteia, flagrant lipsă din bibliotecile lumii. Cine a fost Himmler, se știe: tartorul „soluției finale”, mai marele îngrozitoarelor lagăre, șeful Gestapoului și al SS-ului, al doilea om în „al III-lea Reich” hitlerist. Numai că portretizarea lui nu poate urma făgașul demersului logic fiindcă excede înseși rigorile logicii, pendularea între uman și inuman rămânând constant fără cel dintâi reper al binomului. Iată extremele: a) Himmler asistând la o partidă de vânătoare la căprioare: „Ce plăcere puteți avea în a trage dintr-un ascunziș în bietele creaturi care pasc la marginea pădurii? Luată ca atare, asta este pur și simplu o crimă!” b) Himmler la Auschwitz: „A urmărit întregul proces de lichidare a unui transport de evrei care tocmai sosise. N-a făcut nici o remarcă în privința procesului de exterminare, ci a rămas foarte tăcut (…) În ziua următoare a asistat la biciuirea unei femei legată de scaunul de tortură”… Considerată „primul studiu biografic amănunțit” dedicat lui Himmler, cartea investighează un cumplit univers al terorii, absurdului și inumanului. Ajunge! – îți spui, când termini, cu greu, ultima filă. Ceea ce sugeram că lipsește din biblioteca lumii ar fi o carte asemănătoare „Anului 1984” a lui Orwell, care să încerce a contura imaginea Europei într-o epocă post-Himmler și post Hitler, după victoria finală a naziștilor. Orwell a propus cu decenii înainte o proiecție a „noii lumi”, reorganizată după un cod al terorii inspirat în primul rând din realității Rusiei staliniste. Într-o Eurasie întinsă din Portugalia până-n Siberia, dominată de minciună instituționalizată, supraveghere secretă, manipularea istoriei și terorizarea individului, funcționau Ministerul Iubirii (menit să patroneze ura și spălarea creierului), Ministerul Abundenței (dirijor al penuriei și raționalizării), Ministerul Păcii (gestionar al războiului), Ministerul Adevărului (promotor al dezinformării și al poliției gândirii). Proiecția lui Orwell s-a dovedit a fi mai blândă decât oroarea realităților ce aveau să se instaureze, și, câteodată, mai neagră și mai atroce. Oricum, a atras atenția asupra primejdiei totalitarismului paroxistic. Avertismentul lui Orwell (om cu convingeri de stânga!) mai rodește azi doar în raftul bibliotecii; și realitățile prezumate și cele de acum validate pe răbojul istoriei fiind amintiri și-atât. Dar o carte de ficțiune întemeiată pe „ce-ar fi fost dacă” învingea Hitler, n-o cutează nimeni. Să se fi scris pe undeva și să n-o știu? Noi, românii, nici n-am figura pe lista țărilor acceptate să formeze Imperiul European (Germania, Ungaria, Croația, Slovacia, Olanda, Flandra, Valonia, Luxemburg, Norvegia, Danemarca, Estonia, Lituania, Letonia). Fie că nu corespundem nicidecum criteriilor rasiale naziste, fie că noua geografie politică determină și includerea unor teritorii cu populație mai puțin „conformă”, situația urmând a se „rezolva” pe parcurs. Himmler: „De ceilalți, cu origine rasială inferioară și cu intenții ostile trebuie să mă descotorosesc. Copiii cu date rasiale acceptabile vor fi preluați de stat”. Un romanicer ar putea cuteza să caute (dacă există) o posibilă filiație târzie cu Barnervenentul norvegian care, numai în 2013, a luat cu sila „în grija statutului” 9000 de copii, în special ai imigranților… Firește, noul Imperiu trebuia să aibă și o nouă religie, cu un Dumnezeu wagnerian care să asigure rasei germane dominația asupra întregii lumi. Cei lăsați în viață în spațiul Balcanilor urmând să fie „împinși” dincolo de Urali, spre a trudi silnic pentru Reich. Nici cel ce scrie aceste rânduri, nici cei care le citesc, de-ar mai fi existat după victoria lui Hitler, nu mai erau nici ceea ce sunt, nici unde sunt… Nescrisa carte s-ar putea intitula la fel: „Anul 1984”.