Miniștrii Șereș și Nagy au fost descoperiți, după ce lupa DNA s-a aplecat asupra fiecărui milimetru pătrat din suprafața responsabilităților lor guvenamentale, nevinovați. Nici o urticarie, nici un semn tipic de corupție, nici o bășică de trădare. Se spusese că au vândut țara unui bulgar care era spion și care nu prea mai e nici ăla spion. Miniștrii și consilierii noștri i-ar fi șoptit în ureche date secrete despre o fabrică aflată în faliment și scoasă la vânzare. N-a contat că datele secrete erau atât de secrete că puteau fi lecturate de orice găgăuță, pe internet, în oferta de vânzare. Miniștrii s-au făcut brusc vinovați de corupție și de înaltă trădare de țară. Unul, culmea, mai era și ungur, iar numele lui Șereș sună și ăsta cam ciudat. O fi extraterestru?, se întrebau unii. Ne-a vândut cumva marțienilor? Sunt vinovați, a țipat presa, după ce președintele însuși, domnul Băsescu, a dat verdictul – vinovați de spionaj și trădare. Sunt vinovați!, a țipat opiniunea publică. La cremenal, la cremenal!, s-au agitat doamnele justiției stradale.
Îmi aduc aminte o scenă petrecută în copilărie, în satul meu prahovean, Sângeru. O vecină, văduvă, avea un câine mai mereu ținut în lanț și mai mereu flămând. Câinele n-avea nume. Femeia era atât de săracă că n-avea nici nume pentru câine. Eu îi ziceam Albuș fiindcă semăna cu albușul de ou. Într-o zi, femeia fiind plecată la câmp, unde lucra cu ziua, câinele s-a smuls din lanț și a scăpat în uliță. Una, Manda lui Țuică, Dumnezeu s-o ierte, mai mereu pilită, s-a speriat de câine și-a rupt-o la fugă. Câinele s-a speriat la rându-i și a luat-o la sănătoasa în partea cealaltă. E turbat, a țipat Manda, care avea un țignal în gâtlej de acoperea tot satul. E turbat, au reluat vecinii. Feriți-vă oameni buni! Oamenii buni nu numai că nu s-au ferit, dar au ieșit la porți cu furci, bâte și topoare. Așa a început sinistra urmărire a bietului Albuș, care ieșise în uliță să caute îndurarea unei bucăți de mămăligă și o băltoacă cu apă. E turbat, urlau oamenii cu turbare. Până la urmă, câinele a fost înghesuit într-un cotlon de uliță înfundată și pisat cu bâtele. Stârvul lui a fost îngropat cu precauții la marginea satului, ca boala să nu se ia.
Albuș nu era turbat. Am plâns neputincios fiindcă nimeni nu m-a auzit în vacarmul iscat și nimeni nu m-a luat în seamă. Nu știu de ce, dar întâmplarea cu spionii Șereș, Mucea (ce nume de spion și-a ales și ăsta!), Donciu mi-a amintit povestea cu câinele „turbat”. Spionii! – a țipat președintele țării. Spionii! – au reluat mulți jurnaliști isterizați. În perioada stalinistă „spionii” ar fi fost executați pe loc cu un glonț de revolver în ceafă. Ar fi fost executați așa cum a fost linșat patrupedul Albuș. Azi, înregistrăm un progres substanțial. DNA, în imensa lui înțelepciune democratică, a constatat după un an și ceva de cercetări cu binoclul și lupa că petele de pe gulerul acestor demnitari nu conțineau ingredientul corupție. Nu-s vinovați, sună verdictul după atâta amar de vreme de administrat pumni în cap. Unii mai slabi de înger ar fi putut să moară de inimă rea. Politic, zic analiștii, ei au fost însă asasinați. Președintele tace. Presa care a lătrat se face că plouă. Doamnele care strigau „la cremenal” au uitat cazul și sunt acum la plajă sau la coafor.
