HATMANU

În preajma zilei de Sf. Nicolae, Maria și Dan Hatmanu îmi aduc, tăbîrcindu-l din greu pe scări, un deosebit de prețios cadou: proaspătul album „Dan Hatmanu”, tipărit de Editura ARC. Aproape 500 de pagini, în format mare, ce adună-buchet reproduceri color impecabile, mărturii, confesiuni, cronologii, opinii ale criticii, într-o sistematizare sigură si exactă datorată muzeografei Maria Hatmanu, soția devotată a artistului. Cadou de zile mari, devenit posibil prin contribuția generoasă și inspirată a Băncii Reiffeisen; asta, da, sponsorizare! Întru totul meritată. Oricît ne-am feri de vorbe mari, nu putem să nu spunem că Dan Hatmanu este cel mai important reprezentant de azi al picturii moldave și unul dintre marii artiști români ai veacului. Albumul anticipează cu puțin o aniversare-eveniment: în 2006, Dan Hatmanu va împlini 80 de ani. Rodnici în toate – inclusiv în planul experienței de viață, care i-a oferit sumedenie de satisfacții unice, dar și amărăciuni lumești de genul răsucirii cu 180 de grade a atitudinii celor ce vedeau în creația lui „haruri vrăjitorești la instaurarea emoției” (1976), spre a-l contesta vehement după decembrie 1989, pe criterii (șubrede și ele) strict… politice. Întreaga operă a lui Hatmanu oferă încă o dovadă că arta adevărată învinge totdeauna și pretutindeni adversitățile conjuncturale, iar albumul editat de ARC conturează convingător profilul unui artist ce a știut să traverseze cu folos și tîlc experiențe dintre cele mai diverse, pentru a ajunge la o sinteză unică, profund personală. Hatmanu a beneficiat de cîteva mari șanse: mai întîi, perioada de studii la Petersburg, unde încă dăinuie temeiurile marii picturi ruse. Apoi, stagiul de la Paris, care l-a tentat cu incursiuni (fertile) în expresionism și suprarealism. Dar, mai ales, păstrarea continuă a legăturii spirituale cu universul acelui Macondo moldav care-i sătucul Scobinți, din orizontul căruia si-a construit relația cu experiențele fundamentale de pretutindeni. Nu s-a lăsat sedus de tentațiile modernismului în sine pînă ce nu și-a demonstrat sie-și că știe și poate să opereze cu uneltele picturii clasice, cutezînd spectaculoase „substituiri” și copii după Velasquez, Matisse, Tizian etc. (Ceea ce poate constitui și o lecție pentru mai tinerii confrați de breaslă, care, sărind etape necesare, s-au repezit să se dedulcească la suprarealism înainte de a ști cum devine cu alcătuirea anatomică umană…) Iar în „Vitrinele pariziene” (unde se resimt și tangențe cu scrierile unui Kafka, Ionesco, Becket), maestrul lui, Corneliu Baba, constată că „nu-l prinzi nici cu Chagall, nici cu Rouault, nici cu Dufy sau Braquet.” Hatmanu poate, vorba lui Delacroix, „să vadă unde ceilalți nu văd”, rămînînd profund personal prin auto-ironie, subtilitate, stilizare inteligentă și adîncire a psihologicului (nu numai în portretistică). În 1965, criticul francez Boudaille remarca: „pictorul a rămas, înainte de orice, un poet”, pentru ca Eugen Simion să-l considere „Un Magritte moldav”. Ieșenilor, Hatmanu le rămâne cel care i-a ajutat și stimulat să-și redescopere, sentimental, orașul. Am trecut de sute de ori pe lîngă casele bătrînești din Tg. Cucului (astăzi, nu mai sunt) și n-am știut dibui picturalul din vechile zidiri, iar „Pomii înfloriți” din peisajul ieșean intitulat „Primăvara” se desfășoară ca un adevărat poem închinat renașterii descătușătoare, pe fundalul banal și anost al unor garduri hrentuite ce nu pot ascunde decît existențe mărunte, terne, amărîte. Le bănuiești, se simți, le înțelegi. Intuiesc, în peisajele ieșene, și un regret ascuns față de ceea ce se duce, piere, luînd cu sine trăiri proprii unei lumi trecute dincolo de apus (Sorescu: „Hatmanu descoperă farmecul molipsitor al Iașilor”…) În portretistică, nu cred să aibă egal. Știe să descopere trăsătura definitorie și să o pună în evidență fără ostentație, iar autoportretele, scăldate în auto-ironie, includ și un anume epic, spre a sugera legătura dintre actorul principal și restul muritorilor ce i-au marcat, într-un fel sau altul, propriul destin. Într-o amplă compoziție portretistică (altfel, cum să-i spun?) Hatmanu apare înconjurat de chipurile unor mari maeștri, astfel validați ca antecesori și așezați într-o „ordine” aleatorie – tocmai acest aparent bric-a-brac exprimînd necuprinsul univers al artei, la clădirea căruia fiecare a venit cu cărămida contribuției proprii. Și aici funcționează auto-ironia, dar, pare-se, Hatmanu chiar își merită locșorul său printre Brîncuși, Tonitza, Picasso, Modigliani, Luchian, Baba, Repin, Gauguin, Delacroix, Corot, Irimescu, Andreescu, Grigorescu…