Harul lui Dumnezeu: un privilegiu acordat celor smeriți

„Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți” (Iacov 4:6)
Mândria
În esența ei, mândria este acțiunea de a lua ceea ce aparține doar lui Dumnezeu: A-ți atribui realizările Lui, a-ți însuși lucrurile Sale și a-ți aroga drepturile pe care doar El le posedă. Mândria este primul păcat care s-a săvârșit în univers, atunci când Lucifer a atentat la slava și întâietatea lui Dumnezeu, lucruri care aparțin doar Ființei Supreme. Mândria este esența naturii celui rău, principiul dezintegrator și cauza tuturor celorlaltor păcate. Omul mândru este un monstru, o persoană cu care este imposibil de conviețuit. La el nu există loc pentru ceilalți. Pentru a stoarce un cuvânt de apreciere din gura cuiva, el este gata să sacrifice mai mult decât ar face-o pentru niște grămezi de bani. Pentru orgoliul rănit, este dispus să plătească chiar averi strânse cu trudă într-o viață. Exemplul cel mai concludent este Haman cu cei zece mii de talanți de argint ai săi.
Smerenia
În esența ei, smerenia presupune a acorda lui Dumnezeu locul, rolul și statutul pe care Acesta Îl merită în cadrul creației Sale. De aceea în Biblie smerenia, de multe ori, este asociată cu supunerea. (Filipeni 2:8, Iacov 4:6-7, etc) Smerenie înseamnă a ne așeza pe o poziție corectă în raport cu Dumnezeu, a recunoaște meritele Sale pentru tot ce avem și suntem. În 1 Corinteni 4:7 Pavel își întreba cititorii: „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” Omul smerit este dependent sută la sută de Dumnezeu, deoarece este conștient de faptul că totul vine de la El. Singurul lucru care ne aparține în exclusivitate este păcatul. Deci dacă cineva simte nevoia să se laude cu realizările sale personale, atunci singurul domeniu vrednic de trâmbițat este cel al păcatelor și slăbiciunilor. De aceea Pavel spune: „nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele.” (2 Cor. 12:5)
Harul
În cel mai general sens posibil, harul reprezintă tot ceea ce primim de la Dumnezeu în afară de iad. Iadul este singurul lucru pe care îl merităm cu prisosință, iar tot ceea ce primim în afară de acesta se numește har: adică dar nemeritat. De aceea Scriptura vorbește despre harul felurit al lui Dumnezeu, deoarece acesta cuprinde tot ceea ce primim de la Dumnezeu, ca expresie a dragostei Sale. (1 Pet.4:10) În natura Sa iubitoare, Dumnezeu are această înclinație de a acorda har, dar nu celor mândri, ci numai celor smeriți. De fapt, oamenii mândri nici nu au nevoie de har, deoarece ei consideră că tot ce primesc este dreptul care li se cuvine sau răsplata pentru meritele lor personale. Oamenii mândri schimbă harul în plată, răsplată, sau retribuție divină acordată în virtutea meritelor și drepturilor personale. În concepția oamenilor mândri, Dumnezeu este îndatorat să le facă bine. În schimb oamenii smeriți știu că nu au nici o vrednicie, și nimic cu care s-ar putea făli înaintea Celui de sus. Ei iau harul ca atare. De aceea: condiția de bază a căpătării harului este smerenia, pentru că aceasta presupune să te apropii de Dumnezeu de pe poziția pe care ești, cu sinceritate și realism spiritual. Prima dintre fericiri, sună astfel: „Ferice de cei săraci în duh.” Adică, ferice de cei care au constatat că singura lor sursă demnă de încredere este Dumnezeu, și care își leagă toate speranțele de El.
Procesul smeririi
Noi nu ne naștem smeriți ci din cale afară de mândri. Purtăm în noi sămânța încrederii în sine, a independenței și răzvrătirii față de Dumnezeu. Este adevărat că unii oameni, prin temperament, educație, sau condiții de viață, par mai smeriți decât alții, dar luați la bani mărunți se vor dovedi la fel de mândri ca și ceilalți. Eu am fost un astfel de om. Totdeauna m-am considerat un om smerit, mai ales în comparație cu alții. Credeam că mândria este singurul păcat care nu îmi va da de furcă. Însă când a umblat Dumnezeu puțin prin cotloanele și labirinturile sufletului meu, au ieșit de acolo la suprafață, tot felul de forme, care mai de care mai subtile și mai spurcate de mândrie, încât m-a apucat groaza morții. Procesul smeririi este unul extrem de dureros, mai ales atunci când îl practici așa cum se cere. Când i te împotrivești, firea plânge ca un copilaș care cerșește milă, de ți se rupe inima, dar urlă ca un tigru gata să sfâșie tot ce-i stă în cale, fără pic de milă, când îi faci pe voie. Dacă ați fost atenți ați putut vedea lucrul acesta în propria viață, sau chiar mai bine în experiențele altora, deoarece la alții vedem răul mai deslușit decât în noi. În procesul smeririi decizia principală ne revine nouă, însă beneficiem și de ajutorul lui Dumnezeu.
Rolul nostru în procesul smeririi
Porunca de a ne smeri ne este dată nouă: Iacov 4:10 „Smeriți-vă înaintea Domnului, și El vă va înălța.”,1 Petru 5:6 „Smeriți-vă, deci, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalțe.” Fiecare are datoria și porunca să se smerească. Și fiecare trebuie să se smerească pe sine nu pe alții. Care este secretul ce ne ajută cel mai mult în procesul smeririi? Acest secret se află chiar în versetele citate. Să le recitim: „Smeriți-vă înaintea Domnului…” și „Smeriți-vă, deci, sub mâna tare a lui Dumnezeu…” Secretul smereniei constă în a-ți trăi viața înaintea Domnului și a te așeza sub mâna tare a lui Dumnezeu. Oamenii mari ai lui Dumnezeu precum: Moise, Ilie, Isaia, Daniel, Iov, Petru, Pavel, Ioan; în urma umblării lor zilnice cu Dumnezeu și a unor experiențe intime cu El, și-au văzut adevărata lor micime și păcătoșenie, smerindu-se cu toată ființa lor înaintea Celui Sfânt și Preaînalt. Isaia care nu mai contenea să transmită tuturor celor din jur că-i vai de ei și de toate neamurile lor, când s-a văzut în prezența lui Dumnezeu a început să strige cu disperare: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci Sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!”. (Isaia 6:5) Iov care își apăra nevinovăția în fața prietenilor săi, cu toată îndârjirea și strășnicia, în prezența lui Dumnezeu a exclamat: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă.” (Iov 42:5-6) Înfumuratul de Petru, care totdeauna s-a crezut mai grozav decât toți ceilalți ucenici, când și-a dat seama cu cine avea de a face, a căzut în genunchi și a exclamat: „Doamne, pleacă de la mine, căci Sunt un om păcătos.” (Lc.5:8) Vă mărturisesc, că Dumnezeu mi-a acordat și mie harul să am o experiență similară cu a acestor oameni. În urma mai multor zile de post și rugăciune, Dumnezeu mi-a arătat slava Sa, într-un mod asemănător cu descrierile Scripturii în cazul lui Isaia sau Ioan. Era 27 Ianuarie 2012 aproape de miezul nopții, când împreună cu soția mea am experimentat groaza pe care o trăiește un păcătos muritor în fața strălucirii Domnului. În timp ce ne rugam și citeam Biblia, dintr-o dată, amândoi, am conștientizat într-un mod unic în viață, că Dumnezeu a venit la noi cu sfințenia, slava și măreția Sa copleșitoare, în fața căreia omul muritor nu poate rămâne în viață. Am început să urlăm și să țipăm de groază și aveam senzația că dacă starea aceea va mai continua o să murim cu siguranță. Aveam sentimentul că Îngerul Domnului vine să facă judecată, în viața și biserica noastră, ca altădată în Egipt. Atunci am implorat cu lacrimi și strigăte protecția sângelui Domnului Isus peste noi, peste casa noastră și peste toată Biserica. Am simțit că singurul lucru de care eram vrednici și pe care îl meritam cu prisosință era moartea. Eu care până atunci am zis mereu celor din jur: „vai de voi”, în acea clipă am zis „vai de mine”. Acela a fost momentul în care am înțeles că în fața judecății divine, nici un om nu poate rezista, că dacă mai stau în picioare se datorează în exclusivitate îndurării lui Dumnezeu, și că mesajul pe care trebuie să îl transmit celor din jurul meu este acela al anului de îndurare.
Rolul lui Dumnezeu în procesul smeririi
Există situații în care Dumnezeu intervine în mod direct pentru a ne ajuta în procesul smeririi. În cadrul acestui proces un rol foarte important îl joacă țepușul. Acesta poate fi o boală, un necaz, sau o anumită persoană adusă de către Dumnezeu cu scopul de a ne smeri. În cazul lui Pavel, Dumnezeu a știut că apostolul nu va reuși să se păstreze smerit în urma mărețelor descoperiri de care a avut parte, că povara acestora va fi prea grea pentru el, și că va avea nevoie de un țepuș. Pavel reacționează la țepuș, și se roagă de trei ori lui Dumnezeu ca să il ia. Dar Dumnezeu nu-l ascultă, și parcă prin răspunsul dat, ar vrea să-l întrebe: Pavele ce vrei: confortul produs de lipsa țepușului sau Harul? Se pare că uneori Harul nu poate veni fără țepuș, și asta nu datorită lui Dumnezeu ci datorită mândriei noastre spurcate care are tendința de a-l zădărnici și transforma în realizări personale. Așadar cine cere de la Dumnezeu mai mult har, să se pregătească și pentru țepuș, care va veni cu scopul de a-l ajuta să rămână în har. Țepușul nu este pentru toți la fel. Acesta depinde în mare măsură de maleabilitatea sau rigiditatea noastră de a se lăsa zdrobiți și apoi modelați de către El.
(sursa: http://predicipredici.wordpress.com)