Harry la New York

Continuăm povestea „Marea traversare”. Iată-l pe Harry-Haralambie Iacoban-Jakob ajuns în țara făgăduinței: de pe vasul cu care a traversat oceanul, acostat la New York, călătorii sunt preluați de șalupe ale Departamentului Muncii și aduși pe vestita insulă Ellis, unde funcționează imensul centru de triere a emigranților. Să nu se creadă că nou-veniții erau primiți cu zâmbete și flori; ospitaliera Americă își lua cuvenitele măsuri de precauție. Nu s-a prea vorbit, la noi, despre cei refuzați și trimiși înapoi, dar au fost, în fiecare transport, cu zecile. Prima triere, la vizita medicală: sunt excluși cei ce suferă de vreo boală contagioasă, ori de vreo infirmitate „de pe urma căreia ar putea deveni incapabili să-și agonisească traiul și să constituie o povară publică” (p. 56). Lumea era crudă pe atunci, funcționa și un paragraf de lege care permitea expulzarea imigrantului care „în cursul primilor cinci ani după debarcare ar putea deveni, sau constituie, o povară publică «likely to become a public charge»”. Urma chestionarea de către inspectorii autorităților de imigrare, însoțiți de traducători din toate limbile pământului. Harry, chipeș în costumul național bucovinean, nu știa boabă de engleză; până aici, s-a descurcat cu cele câteva cuvinte nemțești deprinse la târgurile din Rădăuți, Arbore și Solca. După datele de identificare, autoritățile cereau să se răspundă, între altele, „dacă e anarhist, dacă e poligam, dacă crede ori se opune formei de guvernământ organizat în SUA, dacă propăvăduiește asasinarea funcționarilor publici sau distrugerea proprietății publice (…). Unora poate nu li se pun nici trei întrebări și sunt admiși, alții scapă numai după ce răspund la câteva zeci; s-au văzut însă și emigranți care au fost excluși fără a li se pune vreo întrebare. Prin Lege, Statele Unite au dreptul să detașeze pe vapoarele ce aduc imigranți și agenți de ambele sexe, de cele mai multe ori deghizați, a căror îndatorire era de a observa pe pasageri și raporta imediat la portul de debarcare orice informațiuni importante ce ar putea să determine admisibilitatea călătorilor pe care ar fi avut ocazia să-i cunoască în timpul voiajului” (p. 58). De bănuit ce era în sufletul bucovineanului respins și trimis înapoi pe vapor (Compania maritimă ce l-a adus era obligată și să-l returneze – era prevăzut, proporțional, în prețul inițial)! Harry a trecut testele cu bine, făcând acceptabil față întrebărilor probabil și datorită grupului lui de bucovineni în care s-o fi nimerit și vreun vorbitor de engleză. Românii au deținut mulți ani primele locuri în statisticile imigrării în SUA, dar, deși „la debarcader totdeauna se găsesc reprezentanți ai societăților de caritate, religioase, sau pentru protecția imigranților; noi, românii, n-am avut niciodată asemenea reprezentanți.” Acum, după ce și-a plătit la ghișeul Companiei feroviare călătoria cu trenul până la locul unde știa că s-ar afla prieteni din Bucovina, „i se agață de unul din nasturii de la haină un bilet cu ajutorul căruia să poată fi ușor identificat”, dimpreună cu destinația.” Harry Jakob a devenit pe sfert american! Din câte am putut afla din singura scrisoare păstrată, s-a stabilit la Detroit, unde a lucrat la o turnătorie de roți de vagoane. Nu știu dacă i-a mers bine sau rău. Trimitea la fiecare șase luni bani la Comănești; m-am întrebat cum, dar aflu că încă de atunci funcționa sistemul transferului bancar. „Numai în 1922, au fost trimiși în România de către emigranții din Statele Unite aproximativ zece milioane de dolari; se scapă, însă, din vedere că muncitorul imigrant este aproape fără de excepție plătit mai puțin decât cel băștinaș și că, în schimbul fiecărui dolar trimis peste graniță, munca depusă de imigrant întrece această valoare” (p. 48). Din unica fotografie pe care ne-a trimis-o din Detroit ne privește un personaj, s-ar zice, „ajuns”: se sprijină într-o umbrelă cu mâner argintat (dacă n-o fi din inventarul studioului foto), nu mai poartă bundiță, ci veston cu batistă albă la buzunarul de sus, pantaloni cu dungă impecabilă, de sub vestă îi țâșnește o bățoasă cravată vrâstată, și nu lipsește obligatoriul semn al onorabilității, lanțul de ceas peste șale. Și totuși, n-aș crede că-i întru totul mulțumit de noua sa identitate americană, câtă vreme, după ce a cutezat încă o traversare tur-retur a Atlanticului, pentru a-și vedea familia, nu s-a mai întors în SUA, ci a ales Canada. Unde, cum se va vedea în tableta următoare, nu la fel au fost primiți și tratați nou-veniții – între altele, chiar de la sosire împroprietăriți cu 80 de pogoane – adică, aproape 40 de hectare. Pentru un bucovinean, adevărat vis!