Hardughia

Au început lucrările de restaurare la Casa Dosoftei, Muzeul ieșean al literaturii române vechi. Clădirea este și acum solidă, a înfruntat bărbătește veacurile, drept pentru care lucrările actuale n-au de-a face cu structura de rezistență, ci doar cu înlocuirea tâmplăriei, refacerea instalației electrice și a celei de încălzire, plus alte câteva remedieri mărunte. Și ieșenii, și oaspeții orașului trec pe lângă bătrâna și impozanta clădire fără să-și închipuie că, asemeni Academiei Mihăilene, dărâmată ca urmare a unei tâmpe și inculte hotărâri politice prin anii ‵60, se decisese ceva mai târziu și demolarea Casei Dosoftei. Adevărat, în noua piață deschisă în fața Palatului Culturii, „hardughia” stătea cât se poate de strâmb și „de-a hoarța”, nu se încadra nicicum în viziunea arhitecților, care-și doreau linii cât mai drepte și perspective larg deschise; dacă s-ar fi putut, ar fi mutat și ctitoria ștefaniană „Sf. Neculai Domnesc”, și ea obturând un colț al fațadei Palatului Culturii. Nimeni nu s-a încumetat să propună vreo atingere a bisericii în care se ungeau cu mir domnii Moldovei, dar zidirea fără acte de naștere, nici până acum atribuită unanim de istorici Mitropolitului (faima și prestigiul căruia s-o ia cumva căruia sub protecție) era fatalmente primejduită. Și a venit vremea când, în drum spre redacție („Cronica” își avea sediul la parterul Palatului Culturii) să văd două tractoare cu șenile „Stalineț” duduind lângă zidul Casei, și două cabluri de oțel ce tocmai se întindeau către grinzile acoperișului. Aveam ceva experiență în materie de dărâmare a vechilor zidiri: student-militar fiind, concentrat în cazarmă, într-o dimineață am fost încolonați și trimiși să „executăm o demolare” în Piața Unirii. Am dat jos cu târnăcopul ceea ce mai rămăsese din clădirile fostei Marmorosch Bank, apoi, cam prin zona în care-i acum cinematograful (răposat, desigur) „Victoria”, după care și mai departe, am curățat zile-n șir cioturi de zidărie, ajungând până dincolo de rămășițele zidului de incintă al Academiei Mihăilene. Habar n-aveam că acolo, aproape, își ținuse Kogălniceanu întâia prelegere de istorie a românilor; ordinul era ordin și, vrând-nevrând, iată-mă-s într-un fel înregimentat printre demolatorii Academiei! Unii cu decizia, alții cu târnăcopul! Dar… Casa Dosoftei nu-i, de fapt,… casa Dosoftei. Poate, cel mult, a găzduit tiparnița Mitropolitului, dar și asta-i doar o presupunere. Dosoftei a trăit între 1624 și 1693, iar cel mai demn de crezare istoric al Iașului, Dan Bădărău, stabilește construirea casei în veacul XVIII. Sunt și alte opinii: Petru Comarnescu susține că aici chiar a locuit Dosoftei (dar… nici urmă de mențiune documentară), Orest Tafrali coboară construirea chiar până în veacul XVI. Gâlceava istoricilor ar trebui s-o stingă definitiv rezultatele cercetărilor arheologice: acolo s-a dovedit că a fost, către sfârșitul veacului XVI, un cimitir; clădirea nu putea fi ridicată decât după desființarea cimitirului, și așa se ajunge, fără urmă de îndoială, la o datare ce-l exclude pe Dosoftei, cu tot cu legendă, din povestea clădirii devenită Muzeu. Pe care o vedem aidoma în stampa lui J. Rey din 1845, funcționând ca prăvălie de mărfuri de tip turcesc într-una dintre cele mai aglomerate zone ale târgului. De altfel, o lungă perioadă a fost folosită ca depozit de sare – poate așa explicându-se și miraculoasa trăinicie a pietrei și tencuielilor. Importanța clădirii rezidă mai ales în aceea că, probabil, este cea mai veche zidire laică din tot cuprinsul Iașului. Fosta capitală moldavă n-a avut dreptul la piatră, dughenile din centru erau încropite din paiantă, pentru ca tătarul, cazacul, turcul și ceilalți năvălitori să se iluzioneze că, incendiind, au distrus orașul – în vreme ce locuitorii își ascunseseră din timp odoarele și celelalte lucruri de preț fie în mănăstirile-cetate, fie în subteranele despre care am mai scris în acest colț de pagină și asupra cărora voi mai reveni. În vara următoare, centrul târgului, tot din înșelătoare paiantă edificat, arăta altfel… iar foc, iar refugierea în subterane și la adăpost de redută mănăstirească… În afara edificiilor bisericești nu știu să existe altă zidire în Iași mai veche decât Casa „Dosoftei”. Poate Casa cu absidă, și ea demolată (de fapt, auto-demolată și furată cărămidă cu cărămidă), ce avea să se reconstruiască aidoma mai apoi, devenind Casă a scriitorilor. Rămânând cea mai veche în grad, Casa Dosoftei merita din toate punctele de vedere protejată și menținută, iar instalarea Muzeului sub protecția, fie și numai bănuită, amintirii tiparniței mitropolitului, este și ea cât se poate de legitimă. Dar cum a fost salvată casa? Aș depăși spațiul tipografic, așa că nu-mi rămâne decât să amân restul istorisirii pentru rubrica viitoare.