Halep – speculații

De psiholog mă tem că are nevoie imediată Simona! Fătuca asta, de la care așteptăm, poate, mai mult decât s-ar cuveni (având în vedere datele ei fizice, dar și intempestiva țâșnire în pretențioasa elită a tenisului mondial), a adus românilor destulă bucurie cât să-i așezăm chipul înrămat în galeria deschisă în urmă cu 40 de ani de Nadia. Asemenea gimnasticii, tenisul performant implică totală renunțare la bucuriile copilăriei. Simona a pierdut dezolant cu Bacsinszky și nu atât scorul în sine mâhnește, ci mai ales conotațiile înfrângerii. Cauza principală mă tem că nu trebuie căutată în epuizarea fizică, ci mai degrabă într-o fragilitate psihică având rădăcini și în experiențele și frustrările copilăriei petrecute sub semnul tiraniei tenisului. Victorioasa Bacsinszky, fata unui ungur din Satu Mare emigrat în Elveția (Timea s-a născut în țara cantoanelor), a ajuns să-și urască tatăl și să întrerupă până în ziua de azi orice legătură cu capul familiei care, încă de la 3 ani, a obligat-o să-și jertfească definitiv copilăria zeului tenis. Nu i-a îngăduit nimic altceva, nici să încerce barem a cunoaște istoria și tradițiile Elveției, a cărei cetățeană devenise prin naștere – adevărat, aici s-ar putea intra în discuție și implicațiile unui naționalism exacerbat: suntem maghiari, învață istoria Ungariei!
Cum n-am Dolce în programele UPC, am urmărit meciul Halep-Bacsinszky pe internet, comentat în limba engleză. Și am avut surpriza să aud cum comentatorul îi spunea corect pe nume elvețiencei, în vreme ce colega de microfon i-a zis tot timpul meciului… Brzezinsky. Îi rămăsese în memorie numele fostului consilier al președintelui Carter și a găsit de cuviință că nu-i cazul să se mai complice cu dificile pronunții est-europene: asta știu, așa spun! O auzea pronunțând corect pe arbitra de scaun, îl auzea pe colegul comentator, n-a găsit de cuviință măcar să citească până la capăt numele scris cu litere de-o șchioapă pe panoul de afișaj! Pentru ea era Brzezinsky – semn, dacă vreți, că, de la un anumit nivel în sus, concurenta se reprezintă pe sine și apare ca suficientă cetățenia deplin onorantă a sportului „la vârf”. Simonei îi spunea, totuși, din când în când, „românca”, din nou cu o posibilă semnificație: o considera încă nou-venită – prin asta introducând și o nuanță de uimire, adicătelea, uite unde a ajuns miss Halep din Carpați! Ei n-avea cum să-i pocească numele, fiindcă un patronimic aromân atât de exotic nu poate fi aflat în indexul personalităților mapamondului… Bacsinszky-Brzezinsky părea că zâmbește auzindu-se rebotezată, dar nu zâmbet era, ci un rictus asemănător celui al lui Șumudică, lumpen-antrenorul care, când se concentrează, pare a râde ironic. Fețișoara de gospodină care trebăluiește prin bucătărie ar putea să-i trădeze modestia aspirațiilor: Bacsinszky și-a dorit, în copilărie, să ajungă… bucătăreasă într-un mare restaurant. N-a fost să fie: voința tiranică a tatălui a dispus înlocuirea polonicului cu racheta, anulându-i viitorul anonimat și înșurubând-o silnic într-o lume în care se câștigă de mii de ori mai mult – doar la Miami, ultimul serviciu în meciul cu Halep i-a adus jumătate de milion! Drept pentru care obstinația dârză a tatălui se cuvine cumva admirată: i-a vândut copilăria, dar a umplut-o, pe viață, de bani.
Nu spun (fiindcă nu știu) că Simona ar fi avut parte de aceeași tiranică apăsare a familiei, dar este limpede că marea performanță implică renunțări crâncene și, înainte de reproșuri, trebuie așezate compasiunea și admirația, fiecare pas către locul 2 în lume (dacă Nadia a obținut inaccesibilul 10, Simona ar merita barem un 9 pentru ceea ce a izbutit până acum în lumea largă) ascunde un imens cortegiu de frustrări. Amintirea cărora te poate aduce, în momente dificile, pur și simplu să urăști sportul care te-a consacrat! Cu atât mai mult, în numele imensei investiții de trudă și al cortegiului de renunțări, este obligatorie analiza lucidă a procesului ce ar putea duce la risipirea tezaurului din greu adunat. Simona este tânără și, cu siguranță, va mai aduce bucurii românilor, chiar dacă, momentan, pare a se fi înscris pe o pantă descendentă a performanței. Cu condiția, cum scriam la început, necesarei recuperări de ordin psihic. I-am deslușit, iertată fie-mi exprimarea crudă, o privire de câine bătut în ultimele secvențe ale meciului de la Miami. Dispăruse îndârjirea, voința, credința în victorie, se volatilizase încrederea în sine, în antrenor, în tenis, în racheta izbită de pământ. Ceea ce n-am întrezărit la Serena, strașnic umilită, tot la Miami, de numărul 20 în lume, Kuznețova: fiecare punct pierdut o îndârjea… Credința mea este că Halep a cedat nu fizic, ci psihic. Nu-i un capăt de lume, cu toții putem avea momente de abandon și resemnare. Consilierea psihologică atent ghidată ar remedia ceea ce altfel, în timp, devine iremediabil. Drept pentru care închei cu propoziția de la început: de psiholog are nevoie imediată Simona Halep!