Halal demnitate!

Să mă scuze dl Tsipras, dar e adevărată obrăznicie să afirmi că „Grecia a oferit lumii o lecție de demnitate”. Dacă-i lecție de demnitate să împrumuți bani și să refuzi a-i da înapoi, apoi eu mi-s patriarhul Antiohiei! Lumea nu prea știe că grecii au patentat nu de ieri, de azi, șmecheria cu „împrumută-mă și ia-ți adio de la bani” – în 2015 s-a petrecut, de fapt, cea de șasea amenințare a falimentului din astfel de pricini, prima datând tocmai din 1824, când grecii au împrumutat 1,8 milioane de lire sterline. Certându-se între ele (războiul antiotoman i-a divizat în facțiuni rivale), nici una dintre grupări n-a mai vrut să recunoască datoria. Cu atât mai mult s-o plătească, așa că Londra a rămas cu buzele umflate. Grecia a intrat în faliment – primul.
Al doilea s-a petrecut după 20 de ani. Grecia, acum națiune independentă, a contractat un împrumut internațional evaluat la 60.000.000 de drahme. În 1843, noul rege, Otto de Bavaria, a anunțat – nimic nou! – că n-are cum returna banii. A treia amenințare de faliment! Rezolvarea celei de-a patra s-a încercat prin mijloace de forță: o flotă franco-britanică a blocat portul Pireu: nu plecăm până ce nu ne înapoiați banii. Trei ani au zăgăzuit trupele străine intrarea principalului port elen, până când Atena și-a declarat falimentul. În 1893, prim-ministrul Trikoupis, care împrumutase 630.000.000 de franci, a anunțat în Parlament cel de al patrulea faliment. Pentru a rezolva cererile de returnare a noilor împrumuturi scadente, Grecia a organizat, în 1932, un referendum: dăm sau nu dăm banii înapoi? Desigur, s-a votat „nu”, așa că toți creditorii externi au luat cunoștință despre al cincilea faliment.
Totuși, metoda se părea că ține, așa că Atena a decis, în 2015, organizarea unei consultări populare similare, nația trebuind să răspundă cu da sau nu la aceeași întrebare gen „mănânci, calule, ovăz?” Să credem că vreun cetățean al lumii ar accepta soluția care să-i amputeze drastic pensia, să-i crească TVA-ul, să-i spulbere privilegiile menținute pe banii altora? Și care putea fi rostul, darămite consecințele referendumului? S-a încercat: cine știe, poate merge. N-a ținut. Acum, se recurge la șperaclul „marilor demonstrații de protest”. Împotriva cui protest? A „coaliției imperialiste care…” Care, ce? Plătești printre cele mai mari pensii din Europa, vrei TVA simbolic, vrei bunăstare pe banii altora și când e să dai banii împrumutați înapoi, oferi „o lecție de demnitate” refuzând? Hai, că-i cusută cu rață albă!
Privind înapoi, începând cu 1824, oricine constată că-i ceva putred în Elada: țara în care evaziunea fiscală trece de 40% din PIB, cu 76 de miliarde datorii neplătite de cetățeni către stat și cu 320 de miliarde de euro (!) datorii externe, reclamă (Tsipras) „presiuni asupra unui popor care s-a exprimat la referendum”! Ce ar fi să se exprime și românii că n-au de gând să-și plătească datoriile, dar vor în continuare alimentarea conturilor din fondurile la care cotizează toate cele 28 de țări europene? Spunem nu și gata, s-a rezolvat! Acum, la Atena a fost chemat să decidă Parlamentul, adică reprezentanții celor ce au tocat în neștire banii altora, oferind o pensie medie de 1.630 de euro (plus o a 14-a!), menținând TVA la 13% (în unele insule, și mai puțin) și inventând cele mai năstrușnice sporuri cu putință: spor de încălzire a mașinii, spor pentru spălarea mâinilor (la căile ferate – 420 de euro pe lună), spor de antenă (la tramvaie – 1.120 de euro), spor pentru deplasarea dosarelor (la serviciile de stat – 290 de euro), spor de prezentare punctuală la serviciu (320 de euro), spor de bună îndeplinire a cazurilor (în justiție, 595 de euro, dar nu pentru asta primește magistratul leafa?), spor pentru folosirea restaurantului la locul de muncă ș.a.m.d.
Un autor ajuns la modă, economistul Th. Piketty, explică, într-o carte, de ce grecii n-ar trebui să-și plătească datoriile: fiindcă nici Germania n-a făcut-o. Numai că acolo-i vorba despre datorii de război, nu de bani azvârliți pentru „spălarea mâinilor”, iar nemții au acceptat să-și construiască imediat un buget cu excedent – ceea ce grecii nici nu vor să audă. Poate ar fi cazul să ne amintim ce spunea Socrate, grec și el: „Nu a trăi e de mare preț, ci a trăi cinstit”.