Haina primită în noaptea Crăciunului

Vederea este simțul cel mai perceptiv, ea îți dă experiența cea mai stabilă. Nu spunem fiecare dintre noi, atunci când vrem să convingem pe cineva de un lucru, cuvintele: „Am văzut cu ochii mei!”? În Vechiul Testament, Moise a cerut pe Muntele Sinai să vadă fața lui Dumnezeu. Iar în Noul Legământ, chiar după Înviere, Apostolul Toma a replicat celor care doreau să-l încredințeze de ridicarea din morți a Mântuitorului și care-i spuneau: „Am văzut pe Domnul!”, zicându-le: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, nu voi crede”. Și ce este credința? Credința, spunea un părinte grec îmbunătățit, Nicolae Koghionis, înseamnă să vezi soarele în miezul nopții. Povestea de Crăciun ne vorbește în acest an despre convertirea unui tânăr din Belarusul comunist al secolului trecut.
Serghei era un adolescent aflat în ultimul an la un colegiu de prestigiu din Minsk. Primul trimestru din clasa a XII-a se terminase. Veniseră rezultatele ultimelor teste și băiatul nostru se grăbea să prindă trenul spre casă. Picioarele lui se afundau în zăpadă și lăsau în urmă o linie întreruptă și confuză. Era atât de vesel, deși în Belarusul comunist al anilor ’80 nu prea existau motive de bucurie pentru provincialii care locuiau în capitala țării, în afara revederii celor dragi de acasă și a rezultatelor bune obținute la învățătură. Serghei rămăsese la Minsk până în Ajunul Crăciunului pentru a se întâlni cu niște prieteni, dar și aceștia, ca și el, plecau să petreacă ultimele zile din an alături de familiile lor. Era așadar în noaptea Crăciunului și cu toată graba lui de a ajunge acasă, într-un orășel din nordul țării, toată bucuria lui Serghei de a se întâlni cu părinții și bunicii lui s-a transformat într-un chin de neînchipuit. Trenul s-a defectat, astfel că liceanul a trebuit să schimbe ruta, luând autobuzul, care, din cauza drumurilor blocate de zăpadă, l-a lăsat într-o localitate aflată la câțiva kilometri de orășelul natal.
Când crezul tău nu se verifică în realitate, ești întemeiat pe neadevăruri
Băiatul nu putea străbate pe jos drumul pentru că lapovița era atât de intensă, încât nu se mai vedeau nici indicatoarele rutiere de pe marginea șoselei.
Serghei nu știa pur și simplu unde se află. Nu fusese niciodată în acel cartier și voia să afle calea cea mai scurtă pentru a nimeri drumul cel bun. Dar iată că vreo cinci-șase persoane se apropiară de el și intrară într-o clădire alăturată ce părea a fi o biserică. Serghei nu intrase în viața lui în biserică și nici nu știa ce se face acolo. Știa doar că unele femei bătrâne, „habotnice”, cu idei și haine ciudate, se adună acolo, poate chiar ilegal, pentru a submina statul. Aceste lucruri îi fuseseră băgate în cap la școală. Orice contact cu biserica îl punea într-o postură proastă, ca să nu spun periculoasă de-a dreptul.
Așa că Serghei trebuia să plece din curtea bisericii cât mai repede. Dar în loc să facă stânga-împrejur, ca magnetizat, a intrat încet-încet în biserică. Era un străin printre străini. Dar ciudat, nimeni nu s-a întors să-l privească și nu s-a arătat deranjat că intrase. Liniștea și seriozitatea îi făceau pe toți cei prezenți foarte concentrați la ceea ce se petrecea acolo. Oamenii plini de bucurie psalmodiau într-un cor polifonic: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Pe toată durata Liturghiei, Serghei nu a auzit nici un cuvânt împotriva sistemului politic, oricât s-a străduit. Voia să aibă un alibi dacă l-ar fi pârât cineva pentru prezența lui acolo. Însă nimic nu era suspect, nimic viclean. Preotul vorbea despre iubire, pocăință și iertare, despre înțelegerea și jertfa necesare pentru ca un suflet să se mântuiască. Întreaga iconografie de pe pereți transmitea sufletului o pace adâncă.
Serghei începuse să se îndoiască în sufletul său de ceea ce învățase despre Biserică și creștini, în general, la școală.
Chinuitoarele întrebări
Spre sfârșitul slujbei, toți au primit dintr-un vas de metal ceva cu o linguriță, apoi, la scurt timp, au plecat spre casele lor. A plecat și Serghei. Zăpada se oprise.
Mijeau zorii unei noi dimineți. Ajuns acasă, părinții s-au bucurat de venirea lui, dar, văzându-l obosit, l-au lăsat să se odihnească. Însă liceanul plecat de curând din Minsk nu reușea deloc să adoarmă. Se răsucea în pat ca un titirez și scenele din biserică îi treceau prin fața ochilor străpungându-i inima: „Câți în Hristos v-ați îmbrăcat…” Dar cum și cine s-a îmbrăcat în Hristos? Este Hristos vreo haină? Hmmm… Chinuitoare întrebări.
Serghei era plin de frământări. Cum de lăsase ca toate acele gânduri să-i străbată mintea? Cum de se clatină acum din temelii toate cele considerate știute, sigure și de la sine înțelese?
Adolescentul voia să se convingă că ceea ce văzuse cu o noapte în urmă nu erau închipuiri. A doua zi, i-a lăsat pe părinți să plece la serviciu, căci în URSS, din care făcea parte și Republica Sovietică Belarus, de sărbători se muncea, și schimbându-și hainele s-a dus, asemenea unui detectiv, în biserica vizitată în ajun. S-a așezat într-un colț unde lumina nu era foarte puternică și a început să privească curios fiecare lucru, pereții, icoanele, oamenii, tot. Surpriză, era din nou aceeași ceremonie.
„Voiam să văd, adică… să știu”
La sfârșit, toți treceau prin față, se închinau la icoane, le sărutau și făceau plecăciuni înaintea lor, după care sărutau mâna preotului care-i miruia și plecau. Serghei nu știa cum să procedeze. Voia să plece, dar cum? Fără plecăciune, fără semnul crucii… Ar fi dat de bănuit. Voia să rămână ultimul. Dar nu a apucat, pentru că preotul văzându-l i-a spus: „Bine-ai venit, fiule. Cu ce ți-aș putea fi de folos?” Serghei încremenise. Fusese descoperit. Trebuia să spună ceva, fiindcă privirea celui care-i vorbise îl țintuia plină de siguranță. Așa că a îngăimat derutat: „Voiam să văd, voiam, adică întâmplător, așa… să știu”.
Preotul a simțit că băiatul se pierduse cu firea, așa că l-a poftit în biroul său aflat într-o cămăruță din lateralul bisericii. „Spune-mi, tinere, ce n-ai înțeles, ce te-a impresionat din cele văzute și auzite?“
În cancelaria bisericii era destul de răcoare, dar pe Serghei îl trecuseră transpirațiile. „Toate. Toate și nimic, a răspuns liceanul. Adică…” „Din cele de azi sau din cele de ieri?”, a continuat preotul cu blândețe, dar și cu o statornicie dezarmantă și dibace care descuia inimile încuiate. Serghei era șah-mat, dar încet-încet s-a liniștit. După ce a mai discutat un timp cu preotul, acesta i-a dăruit o carte și i-a spus că e pregătit și îl așteaptă să discute despre orice nedumerire sau problemă întâmpinată pe parcurs. Începuse trimestrul al doilea de școală, dar discuțiile cu părintele Vasile, căci așa îl chema pe preot, nu se răriseră. Dimpotrivă, când venea la părinți, Serghei plutea, era alt om, se bucura, cânta. Simțea că nu-l mai încap nici casa, nici drumul. Dar nu putea să împărtășească trăirile lui cu ai săi, care-l credeau îndrăgostit de vreo fată. „Sunt simptomele adolescenței. O să-i treacă. Așa e tinerețea. Crede că toată lumea îi aparține și că o poate schimba la o simplă mișcare.”
Serghei era îndrăgostit, dar de o Lumină care-i inunda inima. Îi convenea că părinții gândeau astfel despre el. Era o dezorientare perfectă pentru ei și un alibi perfect pentru călătoriile tot mai dese dinspre Minsk acasă. „Cum o cheamă? E din clasa ta, ștrengarule?”, îl tachina tata.
„Vă voi spune atunci când o să fiu absolut sigur. Acum, orice aș zice, ar fi o nebunie. Întâi să se potolească primul entuziasm. Mai avem de mers…”
Un naș-surpriză
Dar Serghei știa ce voia să facă. Voia să se boteze. Învățase Crezul, își cumpărase o cruciuliță și se ruga ca acest pas să-l facă cât mai discret, pentru a nu-i expune neplăcerilor pe părinții și bunicii lui. Școala se terminase. Vacanța a trecut și ea ca un fum.
Serghei se pregătea intens pentru intrarea în biserică. A stabilit împreună cu preotul ca în noaptea de Crăciun să fie botezat. Nu uitase că pentru această Taină a Bisericii e nevoie și de un naș, dar preotul îl liniștise spunându-i că-i găsise el o persoană de încredere. Numai că atunci când a început slujba Botezului, o umbră care până atunci stătuse liniștită în întuneric a șoptit: „Serghei, sunt bunica ta, Sveta. Eu voi fi nașa ta”.
Nu. Nu putea să se întâmple una ca asta. Doar băiatul nu spusese nimănui nimic. Dar un lucru era clar. În țara asta, în Belarus, toți erau urmăriți de toți. Până și cele mai secrete lucruri erau cunoscute de cei care trebuiau să afle despre ele.
Dumnezeu nu Se arată ochilor care nu știu să privească și nici nu va vorbi vreodată în urechile celor care nu ascultă.
Dar a ști să privești, a ști să asculți sunt daruri dumnezeiești. Pe ele le primești de Sus. Însă a vrea să vezi și să auzi Adevărul ține de noi. Serghei nu știa decât minciuni despre Hristos și Biserică, dar a vrut să cunoască Adevărul. Și Acesta l-a făcut liber.
(Adaptare de Augustin Păunoiu după povestirea În primul rând din volumul „De la Urali la ceruri” de Eleni Hatzimihail, Ed. Egumenița, 2019)