Haim Nasgâtașvili

Textele lui Constantin Tănase le scria Isac Lazarovici – alias Ion Pribeagu. Era din Botoșani. El este și autorul versurilor vestitei „Zaraza”. Un al doilea botoșănean umorist evreu de marcă (coreligionarii Baranga și Mirodan îl considerau ca meritând „un epolet de glorie în literatura umoristică”) trăitor de-o viață la Netanya, în Israel, este, fără urmă de îndoială, Dorel Schor. Am scris, într-o prefață, că ar fi mai mult decât umorist. Eroare: astfel las impresia că așez umorul pe un raft nemeritat de jos în cămara-tezaur a literaturii lumii. De ce, adică, „mai mult decât…”, când este arhisuficient să onorezi cum se cuvine exigențele breslei în care te-ai impus și pe care cu cinste o reprezinți? Virtuțile umorului revelator într-ale cunoașterii umane, scop ultim al literaturii, nu-s cu nimic mai prejos decât cele aflate la îndemâna autorului de drame neguroase, ba chiar umorul ajunge mai grabnic și mai direct la cititorul destinatar decât literatura-fluviu spăimoasă și încruntată… În urmă cu mai bine de 50 de ani, doi puștani nedumeriți ce absolviseră liceul la teribila vârstă de 16 ani urmau niște cursuri de pregătire (organizate nu știu de ce la Botoșani), năzuind să devină medici. De fapt, amândoi ascundeau nemărturisitul gând de a izbuti să pătrundă în lumea literaturii. Pentru sussemnatul, a fost mai simplu: căzând cu succes la admitere, am cotit-o rapid către filologie. Mai norocos, Schor a intrat la medicină, pentru a pierde (vorba vine!) șase ani din viață tocind liste de mușchi, oase și metehne. Doctori, ne-doctori, tot la literatură aveam să ajungem amândoi: în 1972 i-am publicat lui Dorel, la „Junimea”, cartea de debut în proză „Șarpele și cupa”, în care pot fi lesne întrevăzute realele virtuți într-ale umorului ajunse, odată cu noua carte ce-o am în față („Chemați doctorul”, Tel Aviv, 2017), la vârsta și experiența maturității creatoare împlinite. Citesc și râd. Adevăru-i că, nu știu când, cum și de ce, am cam uitat să zâmbim: e-n lichidare umorul blajin, cald, amical; i-a luat locul cel grosolan, nutrit din miasmele politicii și afectat de grobianism primitiv. Zâmbetul de încântare l-am înlocuit cu rictusul satisfacției înrăite. E-o mare bucurie să citești o carte scrisă în buna tradiție a umorului evreiesc, în care, după cum observa Schor într-un interviu, se întâlnesc în pașnică și fructuoasă rodire „poante din idiș, proverbe arabe, spiritul slav, bancurile românești, anecdotele poloneze, ironia ungurească, frivolitatea franceză, umorul sec britanic. Creuzet și alambic”. Cum spunea cineva, Dorel Schor „propune viziuni ale lumii în care râzi în loc să plângi”: cititorul face cunoștință cu invitații la „Congresul Poligloților Pensionari organizat din fondurile ONU pentru propășirea trecutului”, cu turiștii israelieni sfătuiți, în preajma unei călătorii în Marea Britanie, să ia seama că englezii „Nu transpiră, sunt flegmatici, au calm britanic. Dumnealor cred că străinii care fac zilnic duș procedează astfel datorită unor sentimente anti-brexit”, participă din obligație la tot soiul de sindrofii („M-a invitat ca să nu mă supăr și m-am dus ca să nu se supere că nu m-am dus…”), este lăsat să răscolească vechi nostalgii identitare („Să mai stăm de vorbă ca altădată, când ne plimbam la Fălticeni în centru și tu îmi spuneai poezii moderne pe care nu le înțelegeam”. „Parcă eu le înțelegeam!”), spre a regreta cu tâlc hazos că „Am ajuns să-mi fie dor de un fruntaș în muncă, de un evidențiat care a depășit norma. Vreau să văd un șantier, o fabrică, un câmp de sfeclă…” Fiecare dintre cele 101 proze de mici dimensiuni schițează, din două-trei replici, caractere puse în situații pe cât de aparent banale, pe atât de revelatoare. Până și numele proprii, dintre care unele revin, primind statut de personaje permanente, poartă virtuți caracterologice: Haim Nasgâtașvili, Leopold Gurnișt, Boris Israilovici Glazpapier, Pnina Brodiciche din Odesa, dentistul Kleinergris; pe Săndulache, ajuns acum în Italia, îl cheamă San Dulccio… Credința lui Schor este că „fără umor evreul n-ar fi putut să supraviețuiască” și că „numai o societate sănătoasă poate suporta atacurile umoriștilor”. Ar mai fi, desigur, destule de discutat; de pildă, despre valoarea pedagogică a umorului evreiesc, înțeles ca un mod particular de raportare la viață. Cel mai ades fiind investigată viața la bloc, inepuizabil tezaur de subiecte și eternă sămânță de conflicte calme, ivite doar din amănunte și mărunțișuri – spre a rămâne mereu turnesol pentru caractere… S-ar mai cuveni apoi menționată și o altă preocupare onorant ilustrată de prestația medicului Dorel Schor pe tărâmul literaturii și artei: critica plastică oficiată în paginile revistei israeliene „Expres magazin”. Multe de discutat, loc mărginit în rubrică. Drept pentru care închei salutând o apariție de reală excepție, care, sunt sigur, va interesa și cititorii din România.