Oțelul este câștigătoare, cel puțin după „exit poll”. Sper să nu rămână de antologie ca un fel de Geoană-Campioană. Triumful în meciul cu Timișoara s-a conturat in crescendo, emulația întregului oraș transmițându-se jucătorilor, care s-au autodepășit. După ce fluierul de final a dat startul (!) bucuriei, aceasta a scăpat nițel de sub control. Televiziunea care transmitea meciul s-a grăbit să dea legătura în studio, deși invazia terenului era un spectacol în sine, dar unul pe muchie. Am apucat să vedem puhoaie de suporteri sprintând pe lângă jucătorii lui Poli ca și cum aceștia n-ar fi existat. E drept că și aceștia parcă se făcuseră mici-mici. Dar dacă își aducea aminte cineva de talpa aia a lui Alexa? Unul ar fi fost de ajuns pentru a stârni o avalanșă. Erau condiții și pentru arbitri de a face cunoștință cu linșajul, și asta pentru că reacția pe care o stârnește un echipament negru unui ultras e cam aceeași cu roșul capei pentru taur. Știu că aici era vorba de bucurie, dar în astfel de stări de exaltare se trece repede dintr-o stare într-alta. Iar un scenariu cu distrugeri și arestări la sărbătoare de titlu li s-a întâmplat aievea și spaniolilor, anul trecut, când au devenit campioni mondiali. Rămân la părerea că s-a trăit periculos la Galați cu acea invazie, iar violeții probabil că au avut inimile cât un purice.
Apropo de bănățeni, absolut legitimă blamarea lui Iancu de către suporteri. Unii au făcut-o în tăcere și până acum, prin lipsa de la stadion, căci dacă ar fi fost vocali Iancu Babanu abia ar fi așteptat să arunce vina ratării în cârca lor. Primul semnal a fost al jucătorilor, prin mesajul acela surprinzător de echilibrat și cu foarte mult bun simț, de parcă l-ar fi scris pentru ei un susținător de calibrul lui Radu Paraschivescu. Îmi pare rău s-o spun, dar singura șansă a lui Iancu de a-și ascunde gunoiul sub preș era să ia titlul. Asta i-ar fi cauționat comportamentul și de-aia zic: bine că nu l-a luat!
