Guvernul „Traian Boc” (III)

Motto: În climatul creat de liberali se poate respira spiritual și se poate progresa material, valorile mișcându-se nederanjate de nimeni.
(Petre Țuțea, 1990)
Așa cum am argumentat deja „vizibilitatea” d-lui Emil Boc în gestionarea treburilor curente ale Executivului devine, pe zi ce trece, tot mai neglijabilă. În schimb, Președintele României este tot mai activ atât în spațiul public/politic, cât și în angajarea răspunderii Executivului, este absolut logic, întrucât campania electorală pentru alegerile din toamnă a început deja! Faptul invocat a fost extrem de vizibil în inițierea negocierilor dintre România și FMI (d-nii Boc, Isărescu și alții au avut doar o poziție subsidiară în întâlnirea de la Cotroceni; în același timp, dl. Geoană și miniștrii PSD au fost „trimiși” să negocieze cu sindicatele, rămânând astfel oarecum în „decor”!). În interviul acordat recent postului Realitatea s-a remarcat o atitudine ușor ostilă, chiar arogantă a d-lui Traian Băsescu față de cei doi interlocutori (Emil Hurezeanu și Adrian Ursu); pur și simplu au fost șterse cu buretele vremurile din 2003/2004. Dl. Băsescu pare a fi extrem de sigur de invincibilitatea domniei sale și lasă de înțeles că va rămâne la Cotroceni for ever. Care este, în fapt, situația reală? Îmi amintesc că, la începutul lui 2004, dl. Adrian Năstase era extrem de sigur și chiar arogant în spațiul public, afișând o atitudine oarecum invincibilă, comparabilă cu cea afișată astăzi de către dl. Băsescu! Să sperăm că istoricii au dreptate atunci când afirmă că „istoria se repetă”!
Între timp, Executivul României și dl. Emil Boc se rezumă la discuții/declarații publice și la afișarea unor bune intenții! Toate promisiunile anterioare formulate de PD-L și PSD sunt explicit ignorate; indiferent care ar fi problemele survenite în gestionarea economiei românești, dl. Boc invocă influența crizei globale, ca o explicație ce trebuie acceptată de la sine. Într-adevăr, așa cum pertinent remarcă jurnalistul Stelian Tănase, „criza a ajuns un bun pretext la adăpostul căreia se derulează afaceri politice și financiare babane”. (Adevărul, martie 2009). Nu pot fi majorate pensiile? „Criza” este de vină! Nu pot fi majorate salariile profesorilor? Aceasta e din cauza „crizei”! Nu pot fi construite autostrăzi? Este tot un efect al „crizei”! Se prăbușește raportul leu/euro? Este, evident, din cauza „crizei”! Ce ar mai fi de adăugat? Poate că subiectul celor 4 coduri (civile și penale) promovate pentru dezbatere în Parlament, prin care se încearcă în mod non-elegant limitarea puterii de care dispune presa de astăzi; sub pretextul reglementării dreptului la replică se vizează, în fapt, a transforma presa într-o singură voce, eventual una unită, în favoarea vectorului de putere existent actualmente în România. Explicit sau nu, Executivul condus de Boc, dispunând de 70% susținere în Parlament prin PD-L și PSD, recurge la „experimente” nedorite împotriva presei; mai corect spus, presa a devenit „primul cobai” în tentativa actualei puteri de a-și consolida poziția deținută (C.T. Popescu, Gândul, martie 2009). Oarecum similar a procedat și dl. Adrian Năstase, prin 2004, iar rezultatul îl știm cu toții! În ipoteza în care dl. Băsescu va obține al doilea mandat la Cotroceni, cum se va manifesta el oare în primăvara/vara lui 2010? Ce alte măsuri va dispune pentru a exercita prerogativele centrului unic de putere? Evident, daca este criză, există un pericol comun major la adresa națiunii și cineva trebuie să se „sacrifice” pentru a salva națiunea de acel pericol! „Fiind criză, se poate face de fapt orice. E un alibi perfect.” (S. Tănase, Adevărul)
Așadar, pentru anumiți oameni politici perioada actuală este, paradoxal, extrem de favorabilă; în acest context „se ascunde cel mai bine incompetența, devălmășia, lipsa oricărei atitudini în fața pericolului” (S. Tănase, Adevărul). Este ușor de predicționat că, peste 2-3 ani, „unii” vor deveni cu mult mai bogați, iar „majoritatea” cu mult mai săraci; în termeni economici, costurile sociale ale crizei se vor partaja diferențiat. Drept concluzie se mai impune o singură întrebare: „Până unde poate fi manipulată opinia publică din România?”.