Un gazetar străin, pe care-l știu din zilele lui decembrie ‘89, m-a întrebat ironic dacă noi avem un guvern maghiar la București. De ce? – m-am mirat eu. Avem un vicepremier maghiar, niște miniștri de etnie maghiară, dar nu un guvern maghiar. Așa se vede de afară, mi-a răspuns, cu o ironie și mai apăsată, confratele truditor, ca și mine, în slujba opiniei publice.
Zilele astea, printre știrile legate de accidentele rutiere, ciomăgeli, uneori mortale, între clanuri țigănești, degringolada din sănătate și propunerile ministrului Educației de a renunța la „dictatura manualelor” (bietul abecedar a devenit pericol public), am citit la „și altele” știrea că organizațiile maghiare din România, inclusiv reprezentanții UDMR, au cerut forurilor Europei unite recunoașterea limbii maghiare drept limbă de stat oficială în Transilvania. Nu doar în Mureș, Harghita și Covasna, județe cu o populație majoritar maghiară, ci în tot arcul carpatic. În cele trei județe tricolorul românesc a fost dat jos încet, încet de pe toate instituțiile statului (statului român), toate documentele primăriilor și ale altor instituții, de la prefectură în jos, sunt tipărite exclusiv în limba maghiară, iar blogurile europarlamentarilor unguri care reprezintă la Bruxelles și Strasbourg țara noastră, pot fi lecturate în ungurește și, eventual, o limbă de circulație.
Limba română, pe care parlamentarii unguri și miniștrii unguri de la București s-au străduit și au reușit s-o marginalizeze până la dizolvare în programa școlară din zonele populate majoritar cu etnici maghiari, începe să nu se mai audă, începe să nu mai fie. Se învață, oficial, în școli, istoria Ungariei Mari și o geografie cu bun de tipar obținut la Budapesta. Cea mai mare parte a terenurilor scoase la vânzare, din varii motive, în Transilvania, au fost cumpărate de cetățeni din Ungaria sau de firme ungurești. Toate terenurile de vânătoare de la granița de Vest a țării, știre pe care mi-o confirmă inginerul Vali Bolgiu, șeful vânătorilor sportivi din Prahova, au fost închiriate de asociații vânătorești din Ungaria. Cu alte cuvinte, tot ce zboară sau mormăie brun prin cetinile pline cândva de cerbi și urși poartă apostilă ungurească.
Ce fac, pe acest fond, puțin zis alarmant, oficialitățile de la București? Ce face garantul integrității teritoriale și suveranității naționale, președintele în funcție Traian Băsescu? Cu ce se ocupă ardeleanul Boc, al cărui părinte, care s-a prăpădit de curând, l-a învățat de mic istoria de lupte și jertfe a românilor din Transilvania? Păi nu fac nimic, absolut nimic în această privință. Serviciile secrete, zice-se și n-am motive să mă îndoiesc, le-au deșertat pe masă și președintelui, și premierului, rapoarte din care rezultă că vârfurile maghiarimii române atacă pe față temeliile statului național român. Că de la Budapesta vin nu doar bani de finanțare a segregării, ci și o implicare fără rușine în treburile interne ale României. Nu cumva o asemenea pasivitate indică exact ce mi-a spus gazetarul străin, luându-mă peste picior, că la București avem nu doar miniștri maghiari, ci un guvern maghiar și, de ce nu, un președinte ungur? Cele câteva procente din Parlament ale ungurilor îi țin la putere pe Băsescu, Boc, Udrea și ceilalți. Ce mai contează prețul plătit? Ce mai contează că un descreierat îl spânzură simbolic, într-o piață publică, pe Avram Iancu, iar individul nu pățește nimic, ce mai contează că la victoria naționalei românești de hochei, sportivii, întâmplător maghiari, cântă imnul Ungariei, ce mai contează că, în acceptul tacit al autorităților de la București, Ținutul Secuiesc a devenit deja autonom și independent de țara din care face parte fără ca noi să fi pierdut vreun război care să justifice cedarea de teritorii? „Pe Câmpia Libertății/ Vin românii, vin cu toții/ Vin românii, toți ca unul/ Vin să-nconjure Gorunul” cânta cândva Florica Bradu, o româncă din Apuseni. S-a prăpădit spiritul patriotic, au murit simbolurile, generația tânără e ținută la distanță (ce ne mai trebuie manuale?) de adevărurile dureroase ale istoriei naționale? Da. Și asta pentru a proteja pofta de bani și de putere a unui mănunchi de indivizi. Putem vorbi de trădare de țară. Da, putem vorbi de trădare a valorilor și idealurilor pentru care s-au jertfit generații de înaintași.
