Guvernul Emil Boc seamănă cu un elefant binevoitor intrat într-un magazin de porțelanuri: deși are intenții bune, când se mișcă vandalizează încăperea. Greșelile guvernului se acumulează periculos, iar executivul ar trebui să ia o pauză de respirație și să analizeze mai atent realitatea și metodele de intervenție înainte de a sări cu ordonanțe de urgență. Avem nevoie de un guvern strâns la pungă, dar modul pompieristic în care se acționează acum nu face decât să dăuneze ideii că e nevoie de economii la buget. Și chiar este mare nevoie. Înainte de criza financiară internațională, guvernul minoritar al lui Călin Popescu Tăriceanu a crescut masiv deficitul bugetar. Am reușit ca într-o perioadă de creștere economică masivă și de creștere a veniturilor la buget să sărim de la un deficit de 1% în 2004 la peste 3% în 2008. De fapt, asta era în noiembrie. Printr-un artificiu din pix, fostul ministru Vosganian a supraevauat veniturile și stăm acum cu gâtul întins la BNR și la Statistică să primim cifra de final de an. Unii analiști (între care un oficial al BNR) au spus că s-ar putea să sărim de 5%. Asta după ce Vosganian ne asigura până prin septembrie că o să avem 2,7%. Cum e posibil să sari de la 2,7% la 5% în patru luni? Probabil vom intra în istoria politicilor bugetare cu așa performanță.
Poate că aceste cifre sună sec cititorilor, dar ele sunt grave. Criza ne-a prins cu pantalonii rupți în fund. Ca în povestea biblică (o fi blestem?) am risipit cei șapte ani rodnici (2001 – 2008) și acum nu avem de unde stimula economia cu bani de la buget. Deci, faptul că guvernul Boc este dispus să reducă cheltuielile e un lucru bun. De altfel nici nu prea are de ales, împrumuturi externe e greu să luăm acum, iar tipărirea de bani riscă să ne arunce în creșteri de prețuri și întoarcerea în timp, la nivelul anilor `90.
Doar că reducerea cheltuielilor publice cere nu doar voință politică, ci și pricepere. Iar aici guvernul suferă amarnic. Ce ar fi trebuit să facă? În primul rând, să priceapă exact cum stăm cu finanțele publice. Chiar dacă Vosganian a lăsat acolo o harababură, e inadmisibil să vezi la televizor miniștri care spun că nu știu exact cum stau cu fondurile (de ce s-au mai dus la televizor atunci, sunt acolo destui habarniști și fără prezența miniștrilor!). Apoi să explice serios opiniei publice care e situația și să facă reducerile pe baza unor principii clare. Avem nevoie de oameni politici care să își asume decizii grele și să le comunice bine.
Deocamdată avem doar intenții bune, finalizate în decizii discutabile și catastrofal explicate. Și nu sunt doar greșeli singulare, ci avem deja un trend. Plafonul de limitare a indemnizațiilor pentru mame era necesar. Cum aceea nu reprezintă contravaloarea unei contribuții anterioare, statul nu poate plăti proporțional cu veniturile decât până la o limită. Dacă o mămică notar câștiga 10.000 de euro pe lună, nu e corect să primească 8.000 de la stat. Și oricum, perioada de doi ani ar fi trebuit redusă, e de departe cea mai mare din Europa. Pe de altă parte, suma fixă de până acum nu era un stimulent pentru familiile care câștigă decent: când un copil îți reduce veniturile drastic te gândești de două ori. Guvernul a moștenit o măsură proastă și a comunicat și mai prost: unii au înțeles că nu se mai dă nimic, iar plafonul stabilit până la urmă este arbitrar. Nu am avut nici un studiu de impact, nu știm câte cazuri cu venituri foarte mari am fi avut. Guvernul trebuia doar să amâne intrarea în vigoare a noii legi până ne lămuream.
În ce privește ordonanța de interzicere a cumului pensiei cu salariul la stat, din nou ar fi trebuit să știm foarte limpede care e situația. Un profesor pensionar de la țară nu se poate compara cu cadrele militare care au încasat sume anticipate și apoi s-au reangajat. Nu mi-e clar de ce nu e asta infracțiune, doar oamenii respectivi au luat bani ca să plece din sistem. Așa cum nu mi-e clar de ce mai plătim sume compensatorii la cadrele militare disponibilizate la câțiva ani de la reforma de intrare în NATO, militarii și polițiștii români au statut de handicapați permanent de trebuie concediați doar cu compensații? Cazul ministrului de Interne e strigător la cer: respectivul personaj milionar în euro a luat plăți compensatorii când a renunțat la gradul militar. Parcă era vorba doar să ajutăm militarii să se reintegreze în societate, în cazul lui Oprea am cam exagerat cu reintegrarea.
Revenind la ordonanță, guvernul ar fi trebuit să ne expună limpede care e problema, să ia măsuri diferite pentru fiecare categorie cu pricina și, oricum, să știe limpede impactul bugetar. Nu cred să fi existat o asemenea fundamentare făcută între Crăciun și Revelion. Există la guvern o direcție de politici publice care ar trebui să pregătească asemenea decizii, o direcție făcută cu bani de la UE și lăsată în adormire după aderare. Emil Boc ar trebui să o trezească la viață și să o pună la treabă. Și până atunci să-și mai domolească elanul și să ia o pauză de respirație. Acțiunile proaste pot fi contraproductive, chiar dacă intenția e bună.
