Guvernul, banii înapoi!

Vă aduceți aminte cohorta de oameni amărâți care puneau bani la CEC ani de zile ca să își ia o Dacie? Erau două categorii, oameni economicoși, care reușeau să se înscrie cu toți cei 70000 jos, și oameni mai de rangul doi, care nu reușeau să pună decât vreo jumătate, dar de la jumătate în sus tot erai înscris pe lista de așteptare. Părinții mei au reușit performanța de rangul doi prin 1989, după o viață de muncă. Circula de altfel un banc sub socialism cu un accident pe autostradă în care erau implicați un român, un american, un neamț și un englez, care după ce își făceau praf mașinile se apucau de bocit. Ah, trebuie să muncesc doi ani să îmi iau una nouă, se tânguia americanul. Patru, bocea neamțul. Zece, ofta francezul. Of, de unde altă viață ca să mai strâng odată banii de o Dacie, plângea românul. La care toți ceilalți, uimiți: Păi cine dracu te-a pus să-ți iei o mașină așa de scumpă?
Mai are rost să adaug că a venit inflația și că toți acești oameni s-au trezit că banii lor nu mai valorau la finele lui 1990 mai nimic? Unii mai persistenți s-au luptat cu statul ani de zile prin tribunale, încercând să dovedească că statul proprietar al CEC are o răspundere pentru cum merge economia. Am auzit că ar fi câștigat până la urmă, dar nu cunosc pe nimeni care să-și fi luat banii înapoi. Ai mei oricum nu se calificau, că nu depuseseră toți banii. Și la finele acestui proces care a durat toată tranziția rămăseseră foarte puțini oameni persistenți, că vorba aceea, a fost o tranziție lungă, au avut tot timpul să moară, să plece sau să se lase păgubași. Și statul a ieșit foarte bine doar trăgând de timp.
Am impresia că guvernul Tăriceanu se crede încă în tranziție cu taxa lui de primă înmatriculare, și iarăși a uitat (i se întâmplă frecvent) că țărișoara nu mai e noastră să o mulgem cum ne vine, ci a Europei, unde mulgerea are loc după reguli stricte care se aplică egal la toată lumea. Altfel nu îmi explic de ce ministrul de finanțe, și vicepreședintele Uniunii Scriitorilor bucureșteni, celebrul Varujan Vosganian care a declarat că nu are rost să ne gândim ce se întâmplă în 2009 (când nu va mai fi el ministru) când în 2008 avem încă niște bani de pensii, s-a repezit să declare că e prea devreme ca guvernul să plănuiască să dea înapoi banii din taxa de primă înmatriculare cu care a jefuit pe cei care și-au cumpărat mașini la mîna a doua din import în anul 2007. Varujan nefiind un prost, eu nu cred că el nu a înțeles că partida e pierdută în Europa (reprezentantul Comisiei Europene, dl. Kovacs a spus clar că Ungaria a făcut la fel, a pierdut procesul la Curtea Supremă de Justiție și acum dă banii înapoi), și nu are nevoie să-I facă dl. Kovacs un desen. Dacă Varujan a declarat că trebuie așteptată sentința (deci înțeleg că o să o ținem lângă până la sfârșit), e pentru că astfel se reportează și acest cost după 2008, și deocamdată statul reprezentat de el se simte bine cheltuind banii de taxă pe care un stat viitor reprezentat de altcineva, va trebui să îi dea înapoi.
Taxa de primă înmatriculare e prima noastră corigență europeană majoră. Guvernul o tot micșorează crezând că în felul ăsta convinge Bruxellesul. Nu ne conving decât pe noi cît de puțin pricep ce e Uniunea Europeană. Nu poți pune o taxă, fie ea și de un euro, nu de 2000, la o mașină care poluează atîta, produsă în țări din spațiul UE, cînd pe o mașină care produce tot atîta populare, sau mai multă, produsă la tine în țară (Dacia economiilor noastre) nu pui nici o taxă. Asta înseamnă, simplu, că discriminezi pe orice producător european de automobile prin raport cu Dacia. Despre amărâtul de consumator, care cu greu strânge banii să își ia un Opel la mâna a doua, devenit cu o treime mai scump prin taxa asta, nici nu mai comentez, așa de obișnuit e guvernul să ia șapte piei de pe aceeași oaie.
Or, nu mai există ai noștri și ai lor în materie de producție, am căpătat ce am vrut, suntem în Europa, deci oricâte pile ar avea Dacia pe la unii, și oricât ar câștiga dealerii de mașini noi ca primul ministru din asemenea taxe, această mare afacere nu e sustenabilă. Nu se poate face așa ceva în Europa unită unde competiția egală e lege. E jenantă și intenția de a pretinde că e vorba de combaterea poluării (ai milioane de Dacii poluante pe drumuri și te preocupi de câteva mii de Volkswagenuri pe an la mîna a doua). Cum am mai spus, taxa asta merita titlul de taxa de primă ipocrizie. Deja unele câștiguri nu sînt rambursabile. Dealerii de mașini noi, ca și Dacia, au câștigat binișor în noi vânzări în prima parte a lui 2007, cît taxa a fost mare, și nu cred eu că vor cotiza când guvernul va trebui să recunoască că a greșit și să facă ce a cerut Comisia Europeană, să returneze banii. Îi vor returna tot din buzunarul nostru, de la buget. Și de asta sînt de părere să-i oprim de pe acum să mai plătească pensii din ei, că numai un imbecil crede că acolo unde ungurii au pierdut un proces exact pe tema asta, noi îl putem câștiga.
Dacă guvernul chiar ține la combaterea poluării, mai bine ar face ceva să nu mai cumpărăm atâtea mașini. Suntem pe locul 1 în Europa de Est, înaintea Poloniei care are dublul populației noastre, la cumpărat mașini germane (noi). Vă vine să credeți câți români își iau noi BMW-uri ca să se înghesuie cu ele pe șoselele noastre amărâte și să nu aibă unde le parca? De ce nu dă un exemplu vicepreședintele Uniunii Scriitorilor mergând pe bicicletă de la Uniune la Palatul Victoria, îi garantez că face jumătate din timpul cît îi ia în mașina cu girofar, și mai are ocazia să priceapă cum trebuie transformată țara ca să devină din nou locuibilă.
Nerealist? De ce? Eu m-am mutat în acest an la Berlin, oraș în care poți oricînd întîlni miniștri pe bicicletă. Joshka Fisher mergea chiar în bermude pe bicicletă. Când am ajuns în septembrie și am văzut ce trafic slab e mi-am spus că va fi o plăcere de condus prin oraș și am început să mă uit în vitrine pe la dealeri. La prima ședință de catedră însă am observat că toți colegii mei profesori au venit cu bicicleta. Șeful de departament, care a foarte celebru, a venit cu un 2CV pe care îl are din 1968 și s-a scuzat că a avut de adus o ladă de dosare. Un coleg de la MAE german cu care lucrez adesea vine cu un Volkswagen broască de tip vechi la care deschiderea ușii din dreapta ca să mă urc eu e un ritual întreg. După câteva săptămâni, m-am cam prins care e cultura locală și am început să mă uit după biciclete. Am discutat cu studenții mei ce bicicletă ar fi de luat, și deși nu mi-a zis nimeni de-a dreptul, am înțeles pînă la urmă. M-am dus în talcioc în Berlinul de Est și mi-am luat una cu 20 de euro. Merge perfect, și când merg la universitate dimineața prin Tiergarten am plăcerea să văd cum sar iepurii din fața mea.
Numai că a doua zi după ce mi-o luasem mi-a scos Dumnezeu în cale, taman când mă luptam cu lanțul să o leg (care costase 25 de euro, fiind nou!) pe unul de la ambasada României. Mic, Berlinul! Aș fi vrut să vedeți figură ăluia când m-a văzut pe mine pe stradă la Berlin legându-mi bicicleta. Merita un poem, dar neavând talent poetic am scris numai un articol, ca să atrag atenția guvernului să dea banii înapoi și să ne apere de poluare construind niște orașe în care să încapă mai mulți bicicliști și mai puține mașini. Câți orășeni de la noi nu au copii care nu au văzut niciodată iepuri în Herestrău.