Guvernul-anexă a PSD

Retragerea din sală a parlamentarilor PSD în momentul votului vizând moțiunea de cenzură depusă la adresa guvernului Tăriceanu de către PD nu a însemnat, așa cum au încercat a lăsa să se-nțeleagă pesedeii, detașarea acestora față de niște chestiuni care privesc defuncta Alianță DA. A fost, simbolic, mângâierea pe creștet pe care PSD a acordat-o, încurajator, creației sale, adică schilodului guvern condus de Tăriceanu. Căci, dacă e să analizăm la rece, actuala configurație guvernamentală nu ar fi fost posibilă, din primul și până în prezentul moment, în absența complicității unui PSD exasperat de realitatea tot mai evidentă că etichetele de „cel mai mare partid” sau de „partid cu cea mai mare reprezentare parlamentară” nu se mai potrivesc nicidecum cu procentele redate de sondaje. Este, așadar, limpede: PSD are tot interesul ca Tăriceanu și compania să-și ducă până la capăt mandatul guvernamental, doar să nu se ajungă la alegeri anticipate, care i-ar prinde pe social-democrați în fundul gol. Până aici, nimic de obiectat, din punctul de vedere al logicii politice, care mizează mai curând pe argumentele de tip pragmatic. Problema apare însă în momentul în care PSD face pe fecioara inocentă, așa cum s-a întâmplat atunci când parlamentarii acestui partid au întors spatele votului privind moțiunea de cenzură a PD. Pentru că nici măcar electoratul propriu nu și-l mai poate păcăli acest partid, care susține „pe șest” guvernul liberalo-udemerist, afirmând cu tărie, în același timp, că se află „în opoziție”. Cu alte cuvinte, PSD s-ar vrea și pe drum, și pe lângă el, câtă vreme blocarea singurei soluții care ar rezolva criza politică – alegerile anticipate – îi dă speranța că ar mai putea crește în sondaje. Însă această politică a ambiguității permanente nu va face decât să aducă în continuare acestui partid un mare deserviciu de imagine, deserviciu ușor convertibil, de altfel, electoral. Până în prezent însă, singurii membri ai PSD care par să realizeze acest lucru sunt cei plasați geografic, mediatic și politic în „grupul de la Cluj”, dar care nu pot contura un curent majoritar împotriva politicii deformante pentru propria formațiune pe care marșează Mircea Geoană, flancat de Hrebenciuc și Iliescu. O politică ce vizează, printre obiective, anexarea guvernului Tăriceanu la remorca PSD. Un obiectiv bifat, și care evidențiază lipsa de limite a posibilităților pe care le oferă politica dâmbovițeană, născătoare, pe această idee, a unei struțo-cămile cu cap social-democrat și picioare liberale. Această monstruozitate ideologico-politică nu face însă decât să demonstreze solidaritatea, aflată dincolo de orice principii, a celor care încearcă să mențină la suprafață remanențele sistemului care i-a format și care trăiește, în continuare, prin ei. O solidaritate care, foarte probabil, va amâna nesemnificativ sinuciderea politică a PNL și minimizarea electorală a PSD, primele semne ale morții unui sistem de care credeam că am scăpat acum 17 ani.