GURA HUMORULUI (II). Hotarele siliștii și al moșiei, dăruită de Ștefan cel Mare mănăstirii Voronețului, erau formate din pârâul Voroneț, râul Moldova, Drumul Mare, Fântâna lui Dumitru, drumul din pădure, pârâul Homor și poiana lui Andronic, în hotarnică fiind menționați, practic, și doi moși-strămoși ai locurilor humorene, Dumitru și Andronic.
O singură întâmplare istorică pare să fi marcat trecerea sătucului prin vremuri, la Poiana fiind cantonate, pentru scurtă vreme, în 1648, sotniile căzăcești ale lui Bogdan Chmielnitzky, pentru a pregăti incursiuni de pradă spre mănăstirile din vecinătate.
Sub stăpânire călugărească, satul, având mai curând rolul de mitoc mănăstiresc, nu capătă importanța economică pe care i-o putea conferi poziționarea la „Drumul Mare”, care asigura legăturile comerciale dintre Asia și Europa, rămânând, de-a lungul timpului, un fânaț întins, împărțit între mănăstirile Homor și Voroneț, pe care îl împresurau răzeșii, și-atunci, la jeluirea lui Chiprian, egumenul Homorului, Scarlat Ghica Vodă poruncea, în 12 mai 1758, cercetarea cauzei și stâlpirea hotarelor moșiei mănăstirești Derțca, Gura Homorului, Ostra, Măgura și Bucovățul, de către dumnealor, slujitorii domnești Vasile Bașotă, Ion Melghi și Constantin Lină, sau își vedea stogurile cu fân prădate de către răzeșii câmpulungeni, și-atunci Antonie, egumenul Voronețului, se jeluia domniei, inclusiv împotriva vornicului câmpulungean Ilie, care, în loc să-i pedepsească pe abuzivii răzeși, a trimis să-i ridice pe oamenii mănăstirii ca să-i pedepsească; iar Grigore Callimah Vodă, și el cu rădăcini câmpulungene, trimitea, în 15 ianuarie 1763, pe ispravnicul de Suceava, același Vasile Balș, să cerceteze pricina și să ia măsurile care se cuvin.
Recensământul lui Rumeanțev[1], din 1772-1773, înregistrează la Homorul, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „50 – toată suma caselor”, însemnând 20 de țigani ai mănăstirii și 30 familii de birnici.
În 1774, Gura Humorului era doar un cătun, cu 22 familii de iobagi mănăstirești, 15 familii fiind
Formate din emigranți transilvăneni, stabilite pe proprietatea mănăstirii Homor (deci partea din nordul „Drumului Mare”), între anii 1728-1773: Simeon OȘTINAR (1728, cârciumar din St. Ioan), Vasile OȘTINAR (1744, cârciumar din St. Ioan), George IEREMIE (1750, Monariu), Nicolai ARITON (1758, ostaș din Arad), Mihai SABA (1759, dulgher din Horlacea), Toader IEREMIE (1763, Sângeorz), Chirilă SOLCAN (1765, din Ilva Mare), Grigore GHERASIM (1771, Burdica), Teodor CĂPITAN (1772, Bârgău), Marcu SĂRĂCIN (1772, Pintic), Vasile MOLDOVAN (1772, Dorolea), Vasile OȘTINAR (1772, plugar din Bârgău), Ion BARBĂ (1773, Dicea), Ion TOMA (1773, Burdica) și Dimitrie BURSĂREAN (1773, Bârgău).
Alte cinci familii de emigranți transilvăneni s-au stabilit la Gura Humorului în 1778: Ghiuță MOLDOVAN (Șieuț), Teodor DUMBA (Șieuț), Gavril GERMAN (Moisei), Pintea MOLDOVAN (Șieu pe Someș) și Tudor TAMBĂ (Șieu pe Someș).
În perioada 1782-1787, agricultori și meșteșugari germani din Franconia, Bavaria și chiar din Austria se așează la Gura Humorului, în vecinătate aflându-se și puternica colonie nemțească Bori a mănăstirii Humorului. Cum, în 1784, Gura Humorului avea doar 41 de familii și un oficiu de poștă, este de presupus că densa colonizare germană s-a produs spre sfârșitul intervalului 1782-1787.
În 1835, Gura Humorului avea 200 căsuțe din lemn și circa 700 de locuitori români, polonezi, germani, ucraineni, armeni, precum și 5 familii evreiești. Târgurile se țineau la Gura Humorului în fiecare zi de marți și de vineri.
În 1848, după cum menționează memoriul din 30 iulie 1848, Gura Humorului avea un primar german, Joseph Hanu, și un primar român, Dumitru Dașcovici, din elita localității făcând parte Martin Schmezer, Mathias Schusser, George Tăbăcar, Ignatz Volmund, Ioniță Balan, Bogdan Găină „și alți 36 locuitori români și germani”, care, împreună cu sătenii români, germani și evrei din Ilișești și Brașca, formulează și își asumă 17 cereri privind reforma social-politică în Bucovina.
[1] ACAD. ȘT. RSS MOLD., Moldovaîn epoca feudalismului, VII, I, Chișinău 1975, p. 341