GURA HUMORULUI (I). Localitatea bucovineană cu cea mai veche menționare, cea a unui călugăr franciscan, care, trecând prin viitoarea Bucovină, în 1286, spre reședința conducătorului Hoardei de Aur, se însoțește cu o căpetenie băștinașă, Olachus[1], întâlnește un castru tătar, la confluența Homorului (Repedea, în tătară și maghiară) cu Molda (Valea, în celtică), localizează acel castru prin reperele toponimice (scrise în latină) „Ymor, filius Molday”, beneficiază, totuși, de o atestare documentară târzie, cea din 26 noiembrie 1490, Ștefan cel Mare înzestrând ctitoria sa, mănăstirea Voroneț, cu „siliștea numită Poiana la gura Homorului”, vatră de sat părăsită, pe care voievodul o obținusese, la schimb cu satul Glodeni, de lângă Stăuceni.
Vechea Cetate a Homorului încă se mai vedea, în 1896, fiind, ulterior, înghițită de vegetație, de ignoranță și de nepăsare, iar descrierea ruinelor ei o datorăm lui Dimitrie I. Mitric-Bruja: „Ceva cătră nord-ost de la Humor, pe un vârf conic de munte, călătorul află ruinele unei fortărețe miraculoase. Împregiurul său, pădurea îi formează zidurile de apărare, căci cele durate, de odinioară, astăzi nu mai sunt. Cel puțin, în locul lor, numai rămășițe, acoperite de piatră sfărâmată și crescută cu vegetațiunea montană, se representă ochiului privitor.
Acest munte este așezat în nord-ost de la Humor. El formează, din partea sa sudică, un con rotunjiu și o fi măsurând, de la poalele sale și până-n vârf, ca la 250 metri. Vârful muntelui formează, deasupra, un platou, pe care zac, de multe sute de ani, ruinele unei fortărețe cavalerești, care seamănă, în câtva, cu ruinele din Suceava. De notat este că ruinele acestei fortărețe sunt în extensiune mai mică decât celea din cetatea Sucevei și seamănă să fie și mai vechi decât cele din Suceavă. Pe când acelea dovedesc și astăzi ziduri de o tărie uriașă, pe-atunci acestea stau, în privința aceasta, cu mult îndărăpt. Nici o parte a fortăreței nu este atât de bine conservată ca privitorul să-și poată forma o idee clară despre timpul petrecerii lor aici.
Din cauza aceasta, și ruinele zăcânde ale cetățuii zise sunt distruse cu totul de mulțimea anilor expirați. Materialul constă din piatră, nisip și var. Zidurile sunt în stil antic. Acestea, fiind expuse elementelor naturii, aerului, căldurii și apei, s-au descompus în părțile lor cele mai fine.
Cu toate acestea, păreții cardinali ai acestei zidiri vechi se pot încă vedea și astăzi (în 1896 – n.n.), bineînțeles, în urma mai multor modificări suportate.
În cele următoare, voi a indigeta cu cifre rămășițele acestor ziduri, cari formează, la un loc, un cadru gigantic.
Zidul nordic = 44 pași în lungime;
Zidul ostic = 64 pași în lungime;
Zidul sudic = 99 pași în lungime;
Zidul vestic = 77 pași în lungime.
Prin urmare, periferia totală a murilor face 284 pași moderați. De observat este că unele părți din aceste ziduri sunt mai bine conservate, iar altele mai puțin. Așa măsură:
Zidul nordic – 12 pași în înălțime;
Zidul ostic – 13 pași în înălțime;
Zidul sudic – 11 pași în înălțime;
Zidul vestic – 10 pași în înălțime.
Afară de aceasta, se mai observă, în întreaga dimensiune a acestor ruine, mai multe gropi și ridicături neregulate, prin urmare o suprafață diferită, nenivelată.
Din toate părțile, ruinele fortăreței acesteia sunt acoperite, la poalele lor, cu pădure deasă și frumoasă. În partea nordică, însă, un șanț (canal) de 12 pași, în adâncime, desparte zidul nordic de coama muntelui. Ceva mai în afund de pădure, de la zidul fortăreței cătră vest, un pârâu mic desparte fortăreața de pădure și de falnicul munte. Peste acest pârâu, un pod, numit „Podul Dracului”, înlesnește trecerea în pădurea nordică[2]”.
[1] BRĂTIANU, GHEORGHE I., Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, București, 1967, pag. 210
[2] REVISTA BUCOVINEI, Nr. 55, 56/1896, p. 1, 2