Gucci, flăcăul de la bagaje

Când am intrat, în plină zi, într-un magazin din Florența și vânzătorul mi-a spus politicos „Buona sera!”, am crezut că ori eu am exagerat cu horinca de Crăciun, ori el. Sau poate că omul făcea doar mișto de mine, datorită aspectului meu de prostănac. Dar nu. Cineva mi-a explicat ca așa se obișnuiește în Toscana, că „Bună Seara” e formula de salut uzuală, după ce se trece de orele 12 ale amiezii. Nu m-a convins. Și-atunci, dacă e așa, de ce când vine seara nu se spune „Buon giorno”?
Ca orice snob care știe să pună preț pe o țoală croită cu moft, am dat și eu o microraită pe la Muzeul Gucci, amplasat în Palazzo della Mercanzia, în chiar buricul renascentist al Florenței. Fiind înzestrat, ca orice bun român, cu o fibră sănătoasă de mârlan, nu puteam să ocolesc acest sălaș al celor mai înalte fițe planetare. Cine nu știe că orice proastă din politica sau șoubizul țării noastre dă mii de euro pe o geantă marca Gucci? Cine nu știe că orice parvenit român, umflat la pungile de sub ochi și la pungile cu bani, nu-și bagă lăboanțele de mârlan în pantofii Gucci, costând cât un automobil?
Ceea ce m-a frapat la Muzeul Gucci a fost să-i aflu trecutul întemeietorului acestei firme, care-l îmbracă pe orice terestru și, nu mă îndoiesc, pe orice extraterestru cu pretenții. Guccio Gucci a fost un flăcău care căra bagajele în Hotelul Savoy din Londra. Cel mai mic slujbaș dintr-un hotel are un trecut care-i face și mai luminoasă ascensiunea. De la bagajele pe care le-a cărat i-a venit ideea liniei de valize pe care le-a creat.
Am pus față în față sinceritatea lui Guccio Gucci cu modul în care miliardarii români își ascund trecutul. Le e rușine cu el. Le e rușine cu treapta de jos, de pe care au pornit. Odată, într-un cadru semioficial, i-am reamintit unuia cum făcea bișniță cu blugi turcești în tinerețe și am simțit că, dacă nu închid imediat gura, mă face el să tac pentru totdeauna.