GUANTANAMERA

Vine toamna, se-ndesesc nunțile. Sîmbătă seara, din toate colțurile Copoului răsună cîntecele petrecerilor; din pricina depărtării și meandrelor ecoului, ajunge să ne mîngîie auzul, enervant, doar partea ritmică: rap-rap-rap și boaf-boaf-boaf. Cînd, dintr-o dată, de undeva, din cer, se prefiră nostalgic un cîntec onctuos si liniștitor: „Guantanamera”. Nuntă cu „Guantanamera” în 2005? Imposibil. Cer informații de la vecini și aflu că, într-adevăr, se petrece un astfel de eveniment, numai că este vorba de o nuntă… de argint. „Yo soi un homhre sincero / De donde cresce la palma / Y antes de morirme, quiero / Echar mis versos del alma” – ascult versurile lui Jose Marti, pe muzica lui Joseito Fernandez. Sau, mai exact spus, întîi s-a născut melodia și abia apoi s-a produs conjuncția cu textul. L-am cunoscut, în Cuba, pe Joseito Fernandez: un creol uscățiv, ridat, modest, trecut bine de 60 de ani, care „a mîncat muzică pe pîine” și, după lansarea „Guantanamerei”, s-a trezit încîlcit în procese privind paternitatea melodiei devenită al doilea mare succes mondial cubanez (după „Siboney”). Nu știu ce le spune cîntecul strecurat printre tufele de dalii megieșilor de la „nunta de argint”; probabil că e o melodie frumoasă și cam atît. Dar cîtă istorie poartă cu ea „Guantanamera”! În Cuba, muzica nu se ascultă, acolo se participă, fiecare cum crede și poate, chiar numai ciocănind cu degetele în masă și ținînd ritmuri complicate, cu pauze care-ți taie respirația, urmate de cascade bogate și, în același timp, sever ordonate. În ring, dansatorii se aprind după primele acorduri și, ciudat, nu există pauze. Cînd orchestra, ostenită, tace, dansul continuă: fiecare a înmagazinat ritm și acum disjunctorul a inversat contactele, permițînd fluxului calea inversă… „Guantanamera” ar putea să însemne, simplu, „fata din Guantanamo”, ceva gen suceveanca, ori arădeanca, ori ieșeanca. Guantanamo a fost, pentru subsemnatul, orașul interzis: nu putea fi vizitat deoarece golful și teritoriul sudic din jurul așezării cubaneze a fost închiriat pe 99 de ani USA și adăpostește o mare bază navală militară. Oricum, pentru oraș, „Guantanamera” a reprezentat o mare șansă de „a-i merge numele” în lume. Marile Dicționare muzicale sînt reticente în privința totalei paternități a lui Joseito: „Guantanamera nu are un autor cunoscut; a născut-o inspirația vreunui creator popular din provincia Oriente”. Dar a cules-o, prelucrat-o și lansat-o către toate colțurile mapamondului Joseito, cel care îmi mărturisea oarecum jenat că niciodată n-a călătorit în străinătate și că și-a început cariera de compozitor… vînzînd ziare și țigări de foi. L-au ajutat, fără să știe, autorii celor 150 de versiuni ale cântecului, printre aceștia numărîndu-se Demis Roussos, Richard Clayderman, Jose Feliciano, J. Baez. Însoțirea melodiei cu versurile lui Jose Marti, „apostolul Cubei”, o va face Julien Orban, utilizînd strofe din volumul „Versus Sencillos” (New York, 1891), cu motivația: „versurile lui Marti sînt impregnate de o muzică intrinsecă și datorită utilizării octosilabicului, metrica intens folosită în muzica populară hispanică”. Simplitatea poveștii inițiale, de genul „o fată din Guantanamo iubea un băiat din alte zări” primește un suport ideatic militant, propriu operei lirice a celui ce a dat semnalul eliberării insulei de sub tutela spaniolă. De altfel, singura carte dedicată lui Joseito a apărut, în Cuba, la editura… Politică. Fernandez a murit de mult. Casa în care l-am cunoscut, în Los Sitios (Havana) este, acum, muzeu. „Guantanamera” continuă să cutreiere lumea și iat-o legănîndu-se în Copoul întomnat. Guantanamo nu mai oferă suave povești de dragoste. Căutați pe Internet și veți afla numai și numai informații despre faimoasa închisoare americană de acolo. Noroc de Joseito!