Gruia Bodnărescu: „Drum și umbră”

Născut la Sucevița, în 7 aprilie 1924, ultimul poet iconar, Gruia Bodnărescu, renaște din propria-i cenușă prin cartea de poezie și proză „Drum și umbră” (Suceava, 2015), în care adună texte publicate, pe când „s-au (fost) tulburat vremile, năpădind ceață / peste tot ce în noi se numește viață”, în Bucovina Literară, Bucovina, Revista Bucovinei și în Lupta Poporului, edițiile din vremurile când discipolul lui George Voievidca și al lui George Drumur, deși foarte tânăr, era „obosit / de așteptările cu întâlnirile ce n-au fost” și rătăcea printr-o „ceață spumoasă la gust amăruie”, privindu-și sufletul cu uimire: „Tristețea ca drojdia creștea mereu, / lut destrămat de ploaie e sufletul meu”.
Acest „lut destrămat de ploaie” înseamnă o asumare conștientă a statutului de poet iconar, jertfit astralului, prin credință, vieții, prin dragoste, și memoriei străbunilor, prin lut, după cum stabilea Mircea Streinul, într-un program de creație în care prima această triplă asumare de jertfă, prin care „pășim aspru, dibuind cărări de ceață, / întrebând aștrii de-a lumii altă viață. / Albe, sure, negre, zările-s departe, / N-avem drumuri, n-avem viață, n-avem moarte”.
„Cu inima albă / Și sufletul alb”
Poezia lui Gruia Bodnărescu, îmbrâncită de comunism „în nostalgia căutărilor din vremi” și regăsită abia după 1989, dincolo de faptul că operează cu o simbolistică din ce în cei mai neînțeleasă în Bucovina vremilor noastre, înseamnă sinceritatea „cu cântecul ochilor pe zbor de hulubi albi”, deci o dimensiune cosmică a semnificațiilor și a sincerității, a destăinuirii pe care, îndeobște, o numim poezie.
Gruia Bodnărescu, poetul „cu doine triste ca ale mele / drumuiri / pierdute-n gol / stol” și zămislind, trudnic, cu „urmele-i din manuscrise”, cărți, dăinuiri ale desferecării, precum „Ziua tuturor întâlnirilor” (2012) și „Drum și urmă” (2015), există și va dura acolo unde „frunțile plopilor se clatină în murmure stinse, / înfipte în cer ca niște steaguri”; acolo unde „colindul pașilor de înger s-au scurs / în boabe de blândă uitare”, cu nedreaptă sortire românească „pe cruce, în cuie, în vaicăr făptura de moarte / fiind pângărite mișelnic de-a pururi” („cu inima albă / și sufletul alb”).
„Chipul unei columne”
Cu „un destin dramatic” (Mălina Anițoaei), Gruia Bodnărescu „și-a dus crucea cu demnitate” (Ioan Țicalo) și înțelepciune, încercând să fie, mereu și mereu, „împăciuitor cu destinul” (Mihai Sultana Vicol), un destin marcat de „prea mulți ani de ezitări. De tăcere. De nescrise” (Constantin Hrehor), dar biruit, târziu, prin cărți de el însuși recuperate și care îl definesc și legitimează pe Gruia Bodnărescu nu „numai ca scriitor, ci și ca om cu caracter înalt, ca un învingător a cărui viață are chipul unei columne” (Constantin Hrehor).
Poet înnăscut chiar și în prozele sale, în care lumina se redefinește prin ciudate renașteri: „luna, cu pași normali, fugea printre norii fulguiți cu cenușă, căutând parcă adăpost” (Parcul amintirilor); „hei, cum dansau prin lume fulgii, de-ți venea să plângi de bucurie!” (Fulgi mari); „cu ochii glonț prin vreme” (În așteptare); „încă o stea se prăpădea în vremea iernii” (Parc trist); „dimineața, ca o tânără mireasă în haine de bucurie și hulubi de cântec în priviri” (Dimineață de cântec) etc., Gruia Bodnărescu are măreția orologiului, care, singur și însingurat, „își duce pașii de soldat bătrân în evuri cu clipele adunate în secole, în căutarea nepătrunsului, cu vieți fără sfârșit, fără toamne” (Plecarea cu toamna), în cele din urmă „împlinită în albe poeme”.
Salutându-i biruințele, care nu sunt doar ale domniei sale, ci și ale deplinului iconarism bucovinean, eu descifrez în opera lui Gruia Bodnărescu nu doar un splendid „amurg de ani vechi”, ci și o durabilă „zare de an nou”, pe care, dintotdeauna, numai înnăscuții izbutesc să o și vadă.