Groază față de oamenii în salopetă

O groază de moarte îmi inspiră atât zugravii, cât și instalatorii. În fața lor, mă pierd cu totul: vocea îmi zig-zaghează în gâtlej, sudoarea mă unge cu lac emotiv, degetele îmi urcă și-mi coboară pe arcușuri imaginare, genunchii vor ba la stânga, ba la dreapta… Sunt în stare de orice umilință, numai să le intru pe sub piele și să-mi termine în timp util lucrarea, pentru care i-am angajat și le-am plătit arvună.
Pe timpul lucrării, îi tratez pe Zugrav și pe Instalator corespunzător poziției lor din Univers: cu băuturi fine, cu bucate alese și cu discuții elevate. Dacă ei vor fileu de somon și coniac caucazian la prânz, o și zbughesc prin magazine să le cumpăr; dacă vor conversație despre Kafka și Proust, revăd din timp notele critice, ca să trec încercarea cu succes deplin.
De fiecare dată mă întreb, pe timpul cât îmi trebăluiesc prin casă, dacă voi avea șansa de a prinde viu finișul zugrăvelii sau a intervenției prin mațele conductelor; de fiecare dată mă întreb dacă mă voi dovedi compatibil – intelectual și emoțional – cu maeștrii. Pentru mine, comparativ cu o zugrăveală sau o reparație la conductele fisurate, o operație pe cord deschis e-un fleac.
Sunt pe lume destui purtători de mari spirite – doctori sclipitori în tainele materiei, profesori universitari galonați ori inventatori frământați de fertile neliniști – care-mi împărtășesc emoția ce mă cuprinde în preajma oamenilor cu bidineaua și cu aparatul de sudură. Pentru a le intra și ei în voie, acești oameni rari sunt în stare de orice sacrificiu. Dacă e cazul, le spală cu mâna lor salopeta, sau le împrumută mașina „Subaru”, ca să care în ea porci sacrificați în gospodăria socrilor din Buhăești.
Cred că fiecare om de elită visează ca fiica lui să-și unească, într-o zi fericită, destinul cu vreun fiu de zugrav sau de instalator. Dacă omul de elită e norocos și are două fiice, atunci e cazul ideal, fiindcă își poate mărita una cu un fiu de zugrav, iar cealaltă cu un fiu de instalator.