Grijile vieții și Împărăția

Atunci când vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu, Mântuitorul face diferite asemănări cu lucruri care ne înconjoară sau cu acțiuni cu care suntem obișnuiți. Încercăm să înțelegem aceste asemănări (cu bobul de muștar; cu aluatul care dospește; cu oaia cea pierdută; cu drahma cea pierdută) și, chiar dacă ne sunt explicate și de sfinții care au înțeles cu duhul aceste pilde, nu reușim să le ținem în inimă. Chiar dacă revin, poate obsesiv, la felul în care reușim noi, ca oameni, să răspundem chemării lui Dumnezeu (sau mai bine zis nu reușim…), aș vrea să ne oprim asupra acestui aspect.
Ce înseamnă grijile vieții? Oare un om care este convins (crede) că Dumnezeu îi guvernează viața ar mai sta să se îngrijească pentru cele ale traiului, în loc să-L contemple pe Dumnezeu? Presupun că este doar o întrebare retorică. Mântuitorul ne mai rușinează o dată atunci când face corelație între puterea magnifică a cuiva (care ar putea muta munții) și credință. Rezultatul nostru ar fi, în mod evident, că nu avem credință nici cât un grăunte de muștar. Și atunci, cum putem ajunge în Împărăție? Cum putem scăpa de grijile vieții, care ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu?
Răspunsul la această întrebare și-l va da fiecare creștin, în cămara în care se roagă. Într-adevăr, comparațiile pe care le face Iisus cu Împărăția, prin multitudinea lor, vor să sugereze că fiecare om poate ajunge la Împărăție, și nu încetez a aminti că aceasta este tocmai „înlăuntrul” nostru, în felul său, unic. Bucuria găsirii acestei Împărății însă poate fi redată și, de aceea, se și aseamănă cu găsirea oii pierdute sau a drahmei.
Chiar dacă ne dăm seama, foarte clar, că nu putem adăuga un cot la statura noastră, totuși foamea și setea zilnică, dar și mofturile care se schimbă odată cu moda ne fac să-L lăsăm pe Dumnezeu pentru „mai târziu”.
Pentru omul necredincios astfel de probleme nici nu există, dar pentru cel credincios (sau să zic omul care încearcă să creadă) grijile zilnice îl fac să sufere, pentru că el și-ar dori să facă ceea ce făceau sfinții, să trăiască așa cum trăiau pustnicii sau pelerinii isihaști, dar se confruntă cu mărunțișurile zilnice, care nu-i permit nici măcar să-și facă pravila de rugăciune.
Sigur că se poate spune că există oameni care reușesc să le facă pe toate, iar cei care spun că le este greu ar fi poate prea comozi. Aici însă vedem, o dată în plus, că fiecare persoană primește harul și conlucrează cu Dumnezeu, în funcție de personalitatea sa. Sigur că ne place ideea că toți oamenii botezați, primind o educație creștină, ar ajunge sfinți, numai că realitatea ne contrazice foarte evident. Pașii noștri spre Dumnezeu reprezintă o taină, taina Bisericii, ca adunare a celor care au reușit să pășească pe cărarea spre Împărăție.
(sursa: Ziarul Lumina)