Grija principală pentru fiecare dintre noi – propriile păcate

Ne apropiem de începutul Postului Mare și astăzi Biserica ne așază în față doi oameni care s-au dus la templu, ca să se roage. Vedem, așadar, că omul este chemat să meargă la Sfânta Biserică cât mai des cu putință, pentru a participa la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, pentru a se împărtăși cu Sfintele Taine, pentru a asculta Cuvântul Domnului. Fiecare s-a rugat lui Dumnezeu în felul său: unul i-a mulțumit lui Dumnezeu că nu este păcătos precum păcătoșii lumii și precum vameșul, iar celălalt, plecându-și ochii în pămâmt, șezânt în partea din spate a templului, se roagă lui Dumnezeu să-i ierte păcatele lui.
Învățătura Bisericii legată de sfânta rugăciune este aceea că omul este chemat în primul și-n primul rând să-I ceară lui Dumnezeu iertare pentru propriile păcate. Căci nu este om care să viețuiască pe acest pământ și să nu greșească, să nu păcătuiască. Iar primul gând al omului este acela de a-și cere iertare pentru păcatele sale. Un sfânt al Bisericii, Sfântul Andrei, Episcop de Creta, spune că „omul trebuie în viață să facă două lucruri: să-I ceară lui Dumnezeu iertare pentru păcatele lui și să nu ia seama la păcatele săvârșite de alți oameni”. Starea sufletească a omului în timpul rugăciunii și de-a lungul întregii zile trebuie să fie o stare de smerenie, de pocăință, de umilință, de recunoaștere a păcatelor proprii, și nu stare de mândrie: „că eu am făcut”, „că eu am postit”, „că eu am mers la biserică”, „eu am dat milostenie”, „eu nu sunt precum păcătoșii acestei lumi”. Același părinte, Sfântul Andrei, spune că „smerenia distruge toate păcatele, iar mândria distruge toate virtuțile”.
(Fragment din cadrul predicii Înaltpreasfințitului Mitropolit Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, la Duminica a XXXIII-a după Rusalii, a Vameșului și a Fariseului)