Nu e deloc lipsit de importanță ce și cum vorbim. Este chiar esențial, cunoscându-se valoarea morală și pedagogică a cuvântului. Chiar dacă „vorba zboară”, se evaporă, nu are temeinicie („verba volant”) și faptele sunt preferate cuvintelor („Acta, non verba!”), totuși, o privire atentă și responsabilă asupra fenomenului comunicării umane arată oricui că o idee bine gândită, frumos exprimată și adaptată la context poate avea efecte dintre cele mai benefice pe multe planuri. La fel cum exprimări neinspirate, strâmbe, fără ecou spiritual și virtuți estetice distrug firele nevăzute ale relațiilor interumane. Pe lângă faptul că nu poate fi măsurat, efectul unui cuvânt este ireversibil. Odată rostit, el nu mai poate fi revocat sau șters, ci cel mult atenuat. Scuzele la care recurgem adesea în atari situații (dacă nu uităm sau, mai grav, „uităm” să facem totuși acest gest) nu anulează urmările psihoafective pe care vorbele noastre le-au produs, ci doar încearcă o inutilă retușare a lor. Se poate spune de pildă că, într-o succesiune de enunțuri, fiecare unitate semantică se adresează deja unui alt receptor uman, marcat de influența cuvintelor precedente. De asemenea, este extrem de dificil a învedera cu exactitate relația cauzală dintre un anumit mesaj și efectul său. Astfel, un cuvânt își poate devoala efectul asupra receptorului său imediat sau mult mai târziu, dar în cele din urmă tot o va face. Apărând în alt context și, deci, interacționând cu alte impresii comunicative, reacția va fi greu de corelat cu un mesaj anume. Acest fenomen privește natura și modul emiterii mesajului, dar și personalitatea și dispoziția momentană a celui care îl receptează, aceasta din urmă depinzând totdeauna de starea creată de mesajele anterioare. Iată de ce, ținând seama de complexitatea acestui mecanism al comunicării noastre verbale, până și cel mai neînsemnat cuvințel dobândește o pondere semnificativă.
Acestui aspect i se adaugă, într-o complementaritate desăvârșită, perspectiva biblică. Profund mâhnit de ușurința cu care fariseii îi blasfemiaseră puterea dumnezeiască, Mântuitorul pronunță acel înalt principiu creștin referitor la responsabilitatea vorbirii folositoare/ nefolositoare: „Vă spun Eu vouă că pentru orice vorbă deșartă pe care o vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății. Căci din cuvintele tale te vei îndreptăți și din cuvintele tale vei fi osândit” (Mt. 12, 36-37). În același context, Iisus descoperă și rădăcinile interioare ale acestei vorbiri. „Din prisosul inimii grăiește gura” (Mt. 12, 34). Iată axul întregii argumentări hristice: inima, cugetul, conștiința. Fiind locașul spiritualității umane, inima devine și obiectul pedagogiei creștine. „Simțirea e totul!”, spunea Goethe cândva. O educație a sensibilității noastre duhovnicești reverberează natural și în utilizarea cuvintelor. Simțirea curată și frumoasă va rodi într-o vorbire pe măsură, pentru că „cele ce ies din gură pornesc din inimă” (Mt. 15, 18).
Vorbirea creștinului este, așadar, expresia fidelă caracterului, formării și convingerilor lui morale. Felul în care cineva folosește graiul este, după caz, o faptă a sfințeniei sau un păcat. Pe acest considerent, modul înțelept, sincer și îngrijit al vorbirii poate igieniza un mediu cotidian adesea pângărit de blazonul limbajului trivial și abrutizat al zilelor noastre.
Pr. prof. dr. Marius Daniel Ciobotă, sursa: Ziarul Lumina
