Grigore

Când văd cu ce tristețe a primit țara vestea dispariției lui Grigore Vieru, mă-ntreb unde-s și de ce tac românii care mereu l-au tot scuipat, aplicându-i jignitoarea etichetă „patriot de ocazie” și înjurându-l până și-n săptămâna dinaintea trecerii la Domnul. „Un mort plâns de mulțime încă poate schimba ceva în lumea asta” – crede poetul basarabean; dacă așa-i, schimbarea s-ar cuveni s-o începem pornind de la amarele constatări că, la noi, „doi copii încap în brațele mamei, iar doi frați nu-ncap într-o țară” și „doi mari vrăjmași are românul: mila pentru străini și ura pentru ai lui.”
Nu știu dacă Grigore Vieru a fost (și este, fiindcă versurile moarte n-au) un foarte mare poet. Cu certitudine, a fost un bun, cinstit, original și profund poet, un mare suflet și un formidabil luptător pentru românitate. La alte popoare, militanți cu astfel de statură sunt nemuriți încă din timpul vieții, prin urcarea lor în marmura statuii. În eterna și fascinanta Românie, Grigore Vieru a fost copios contestat și rănit sufletește, în virtutea unor mărunte considerente conjuncturale, drapate în exigențe artistice. Poezia lui o fi inegală, dar este poezie. Adevărată poezie.
I-am publicat, în urmă cu 30 de ani, la Editura „Junimea”, placheta „Steaua de vineri”, într-un fel, carte de hotar, pentru că era cel dintâi volum tipărit cu litere latine al unui scriitor basarabean, apoi, am semnat antologarea poemelor înmănuncheate în culegerea „Izvorul și clipa”, editată la „Albatros” în 1981. Astfel cunoscându-i opera în amănunt, i-am putut înțelege exclamația „Scriu pentru că vreau să-l văd pe Dumnezeu de aproape”. Și tot el: „Scriu nu pentru că sunt poet, ci pentru că am văzut, în copilărie, cum curgea Prutul. Cred că venea de undeva, din cer.” Dincolo de „râul blestemat” începea țara: „Două sunt cele pe care le-am iubit fără să le văd mai întâi: Dumnezeu și Patria.” Iar „România este o țară plină de câmpii, munți, ape, cântece, istorie și granițe. Basarabia este un copil înfășurat în sârmă ghimpată.” Acuza de naționalism n-o respinge, ci îi tălmăcește sensurile: „Ești naționalist în măsura în care îți aperi Limba, Credința, Istoria și Neamul. Ar fi o rușine, dacă nu chiar o crimă, să fii altceva”, fiindcă „Patriotismul ne păstrează ca oameni, ne înalță ca sfinți și ne curăță de rugină numele imprimat în metalul veșniciei.”
Grigore a fost unul dintre marii apărători ai limbii române, cronic agresată dincoace de Prut, dar mai ales dincolo, unde i se contestă până și numele. Formulările sale aforistice sunt întrutotul memorabile: „Două lucruri am întâlnit pe lumea asta zidite cu adevărat până la capăt: Biblia și Limba Română”. Sau: „Aș putea să îndur toate nenorocirile revărsate asupra țării mele, afară de una singură: asuprirea limbii strămoșești (…) Toate zilele mele izvorăsc și se înalță din adâncul și din puterea Limbii Române…” Ultima oară m-am văzut cu Grigore în decembrie, când din nou Iașiul editorial i-a marcat semnificativ traiectoria destinului scriitoricesc prin tipărirea „cărții cărților” sale, intitulată „Taina care mă apără”. Încep să cred că impulsul pentru construcția acestei cărți-lespede ce-i tezaurizează întreaga operă i l-a dat premoniția sfârșitului. De altfel, mereu a meditat pe tema definitivei plecări: „Mor în fiecare clipă. Îmi trăiesc moartea ca pe o imensă responsabilitate”. Întrebându-se: „Cine știe dacă moartea este sau nu partea noastră de cer și lumină; cine știe dacă sufletul nostru nu-i mușchiul verzui de pe cruce.” Și-a imaginat și propriul epitaf: „Aici odihnesc eu, robul lui Dumnezeu, care nu am tras foloase de pe urma vieții, nici de pe urma morții.” Fiindcă „foloasele” rodului poeticesc ni le-a dăruit nouă, tuturor, dimpreună cu întreaga sa operă, în care strălucește poate cea mai plină de miez poezie românească a ultimelor decenii: „… doar în limba ta / Poți râde singur / Și doar în limba ta / Te poți opri din plâns // Iar când nu poți / Nici plânge și nici râde / Când nu poți mângâia / Și nici cânta / Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în față / Tu taci atunce / Tot în limba ta.”