Grigore, teatru etc.

În acest mijloc de ianuarie s-au împlinit șapte ani de la dispariția lui Grigore Vieru. Cei șapte ani, se spune, ar fi sorocul aflării liniștii depline; într-un fel, așa-i: de n-ar fi trecut pe cealaltă lume, poetul rămânea condamnat să-și vadă idealurile brutal risipite de politicianismul iresponsabil și avid. Avid de toate: de bani, de putere, de notorietate. Curg, în România, acuzele privind responsabilitățile noastre în derularea evenimentelor de peste Prut. Nu zic că n-am avea partea cuvenită de vinovăție, dar prea se dau mulți, la posturile tv, drept posesori nedrept ignorați ai rețetei Unirii, cu nonșalanța a-toate-știutorului și, adesea, chiar cu inocența lui.
Prezentând, la ceasul comemorării ieșene săvârșită neoficial, într-un cerc de prieteni, mai multe scrisori primite de-a lungul deceniilor de la Grigore, am re-descoperit o epistolă din 1991 ce dovedește încă o dată că poeții pot fi mai cu picioarele pe pământ decât făuritorii de istorie cu soldăței de plumb, rămânând actuali și după scurgerea unui sfert de veac. Citez: „Se vorbește mult azi, în Moldova dintre Prut și Nistru, dar și în Țară, de Reunirea cu Țara Mamă (n.n.: ortografia respectuoasă, cu majuscule, aparține autorului). Cred că nu-ți trebuie multă pregătire politică și diplomatică pentru a înțelege că, în momentul și în condițiile social-politice actuale, nu putem ridica problema reîntregirii teritoriale imediate (…) Nimeni nu poate fi azi autor de Unire. Reunirea va fi opera Clipei istorice care se apropie. După Rodul Reunirii să mergem mai întâi în satele noastre, atât de rătăcite încă, pe care să le pregătim clipă de clipă, zi de zi, pentru acest măreț Act, și abia apoi în America și-n Occident. Nu-i exclus ca această minune tulburătoare s-o săvârșească doi președinți care se numesc Reînflorirea economică a României și Sărăcia groaznică, mai ales lipsa de energie, ce vin peste Basarabia. Eu cred că nu mai avem atât de mult până la reînflorirea economică a Țării, dar până la sărăcia de care vorbeam… e și mai puțin.”
Cea mai mare nedreptate pătimită de Grigore, marele renghi pe care i l-a jucat destinul, iată-l: sărbătoarea Unirii, care se va petrece negreșit odată și odată, o va contempla din ceruri, fără a-și putea împărtăși cu ai săi bucuria Prutului „secat dintr-o sorbire”…
*
Cea mai trăsnită idee a legislatorilor din cultură: pe viitor, directori de teatre nu vor mai putea fi decât absolvenții Facultății de arte dramatice. „Conservatoare”, că așa se numeau atunci institutele de teatru, funcționau și pe vremea lui Vasile Alecsandri, Mihail Sadoveanu, Iorgu Iordan, G. Topârceanu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu — foști directori ai Teatrelor Naționale din Iași și din București. Nici unul n-ar îndeplini condiția draconică imaginată de diriguitorii de azi ai culturii române, fiindcă n-au patalamaua cuvenită în măruntul compartiment al profesiei „de bază”! A fi director, și mai ales director al unui Teatru Național de tradiție, presupune un orizont cultural ale cărui cuprindere și amplitudine le ilustrează fiecare dintre numele mai sus citate. Poate nu știa Camil Petrescu să recite cu dicția și prestanța actorului X (Sadoveanu izbutea s-o facă, dar intuitiv, fără rigorile școlirii), poate Rebreanu n-ar fi avut prea mult șarm și nici n-ar fi cutezat „să intre” într-un personaj de-al lui Molière, dar nimeni și nicăieri nu așteaptă așa ceva de la directorul teatrului! Viziunea meșteșugărească („dacă-i tinichigiu, apoi să aibă atestat de tinichigiu!”) aplicată unor instituții-far atestă nu numai ochelari de cal și gândire flagrant funcționărească, ci și confuzia la fel de flagrantă între misiunea managerului cultural și aceea a pălmașului slujitor al scenei. Reală investiție de talent și trudă presupune întruparea scenică a unui personaj (actorul), darămite construirea piesei de teatru, edificarea unui repertoriu, unei conduite artistice, unei trupe performante și unei personalități de marcă instituției în sine (managerul).
Iar dramaturgii, criticii și istoricii de teatru, eseiștii în domeniu, regizorii cu calificări adiacente, scriitorii în general nu mai au voie să concureze pentru fotoliul directorial! Cunosc remarcabili directori de Național școliți pe băncile Facultății de teatru (Emil Boroghină la Craiova, Dorel Vișan la Cluj-Napoca), după cum cunosc și întâi stătători ai scenelor românești care n-au citit în viața lor o carte până la capăt, devenind zemoși subiecți al bancurilor cu tema „Bulă director”. Omul sfințește locul!
Este regretabil că se introduc ostrețe „de cadre” ca urmare a unor politici evident dăunătoare actului de cultură! După noua lege, nici Shakespeare n-ar putea fi director – are geniu, dar n-are certificat de absolvire a școlii de actorie, iar marile teatre românești vor trebui să renunțe la actualele denumiri, devenite ilicite în absența diplomei IATC („Vasile Alecsandri” la Iași, „I.L. Caragiale” la București, „Radu Stanca” la Sibiu, „Marin Sorescu” la Craiova). În astfel de condiții, mă-ntreb cine mai poate fi directorul Teatrului din Suceava…