GRIGORE ION ION GRIGORE

În mai toate orașele există o stradă Grigore Ion. Desigur, și-n lași. Am sugerat unui post TV să încerce un interviu colectiv cu „riveranii” (termen impropriu utilizat, dar așa scrie pe semnele de circulație) pe tema „locuiți pe strada Grigore Ion, Știți cine a fost? ” Au răspuns mai ales tineri; evident, nimeni – dar absolut nimeni! – n-a știut că, la 1877, soldatul Grigore Ion a fost cel ce a luat steagul turcesc de pe reduta Plevna, devenind, și prin strădania gazetelor vremii, erou național. O singură fătucă, elevă, a dat un răspuns de oarecare interes: „Grigore Ion? Poate Ion Grigore, pictorul. ” Va să zică, notorietatea unui pictor bucovinean a depășit-o pe aceea a eroului de la Plevna! Ceea ce-i și bine, și rău. Bine fiindcă, iată, mai țâșnește, din ignorata lume a artei, și câte un nume capabil de oarece rezonanță. Rău, pentru că se șterg din amintirea nației momente semnificative ale războiului independenței. După 1877, Grigore Ioan a ținut luni în șir pagina I a ziarelor, cu atât mai mult cu cât vitejia i-a fost aprig contestată de un alt soldat pretendent la capturarea aceluiași steag (manevre politicianiste în preajma alegerilor). Disputa a ajuns chiar în Parlament, dar pe cine să intereseze acum până într-atât istoria nației, câtă vreme suntem bombardați asiduu cu informații de alt gen, mai colorate și mai „mișto” – de tipul celui mai cretin serial nășit vreodată de vreo televiziune de pe mapamond, epopea total tâmpă a perechii Columbeanu… Ion Grigore, pictorul, mi-a fost coleg de clasă la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava. Era un băietan cu ochii albaștri, tăcut, cuminte, neimplicat în trăsnăile noastre de copii ai secetei, mereu flămânzi de toate cele. Avea o liniștită ne-grabă – abia acum o înțeleg – izvorâtă din boaba înțeleaptă a veșniciei născută la sat. Așa îl va zugrăvi, peste ani, și pe tizul său de la Plevna. Celălalt Grigore Ion, țăranul în uniformă, cu decorație licărind pe piept, ține, în cadra, steagul turcului precum cosașii unealta ostenită după tăierea otavei. Flamura verde e înclinată în jos, după protocolul învingătorului, dar soldatul nici nu știe, nici nu pare a vrea să-și construiască postură bățoasă de erou. Mai degrabă ai zice că-i un sătean abia întors de la nu-ș-ce treabă în câmp… Despre pictura miraculoasă a lui Ion Grigore, laică ori religioasă, s-au pronunțat condeie mult prea avizate, așa că nu-mi îngădui decât două-trei observații, în calitate
de fost coleg… într-alt secol. Mai întâi, îi mulțumesc pentru curajul cu care așază în compozițiile sale tricolorul. Nu se prea mai cutează astfel de isprăvi, sub amenințarea anatemei „naționalism”. Bine că pot americanii să-și arboreze cu orgoliu drapelul oriunde și oricând; la noi, a devenit act de curaj! Aș mai remarca, să-i spun astfel, „tehnica ștergarului”, unica în plastica românească. Simți textura materialului, simți adierea de busuioc prinsă și desprinsă dintre ițe, îl simți greu, cald, aspru, bucovinean. Probabil c-o fi vorba de-o știință a amănuntului înrudită cu pointillismul lui Seurat, dar profund personală și, cred, greu de însușit ori egalat. Simulând procedee ale picturii naive, Grigore extrage mai ales măduva sincerității depline din creația „nepervertiților”, în duhul căreia își organizează discursul pictural atât de original. Ar mai fi de glosat pe marginea științei de a picta liniștea -și cea interioară, și cea exterioară. Dar câte n-ar fi de spus acum, la ceasul apariției impresionantului album „Ion Grigore”, semnat de criticul Valentin Ciucă… Și dacă Grigore Ion a luat steagul redutei dușmane, Ion Grigore vine cu steagul de pace al culorilor sufletului, pe care nu i-1 va putea contesta nimeni, niciodată.