Grigore (II)

Pilduitoare și plină de învățăminte trista împrejurare a dispariției (fizice) a lui Grigore Vieru. Iată: l-au copleșit cu onoruri cei care numai dragoste și stimă nu i-au purtat. Probabil fericit că scapă de un sâcâitor spin în talpă, Voronin a declarat doliu național. N-avea cum să n-o facă și, oricum, o zi cernită trece repede, iar cele trei salve trase în cimitirul de pe strada Armenească pot semnifica și omagiere (vinovată), și simbolică ucidere a doua oară, fiindcă în atât de particularul caz Vieru s-au parcurs toate etapele drumului dintre dragoste și ură. În contenciosul Unirii (pe care nu știu câți o mai doresc sincer în Basarabia, dar și-n România!) vocea lui Grigore a valorat mai mult decât biata putere diplomatico-militară a Bucureștilor, decât recursurile la istorie și chiar decât pragmatismul oricăror comparații privind nivele, evoluții și perspective. Un firicel de om, năpăstuit de două infarcturi, deranja mai mult ilicita construcție statală de peste Prut decât întreg ansamblul propagandistic românesc! Atitudinea președinților Moldovei față de incomodul poet a urmat evoluția fulgurantă a mirajului Unirii, care când părea aproape, tangibilă chiar, când se despletea tot mai departe, dincolo de zare, trimițând palide reflexe tricolore pe ecranul unui cer posomorât și neprietenos.
Într-o discuție avută cu Mircea Snegur în 2002, primul președinte al Moldovei îmi declara: „Când Grigore Vieru spune o vorbă, simți că este temeinică. Și înainte, și astăzi, scriitorii au constituit o forță democratică pe care simt nevoia să mă sprijin.” Nevoie ce l-a ocolit total pe Voronin, sub domnia căruia, Vieru, Cimpoi, Dabija și ceilalți au ajuns să fie tratați cel mult cu îngăduință încruntată: nimic de făcut, trebuiesc suportați. Mai ales că, în fundul sufletului, întreaga echipă a lui Voronin sunt sigur că păstrează stropul de prețuire cinstită pentru o operă scriitoricească remarcabilă, întemeiată, în plin sezon de contrafaceri, pe sentiment, idee, fior, sinceritate. La urma urmei, e de înțeles: atitudinea scriitorimii basarabene luminate este potrivnică din start cursului politicii statale întemeiată pe minciuna gogonată a existenței unui popor diferit de români și a unei limbi fraudulos rebotezate.
Ai zice că Voronin își apără sărăcia și nevoile și neamul – când, de fapt, apărate sunt propriile privilegii și trădat tocmai neamul. Oricum, atitudinea are o justificare logică, un mobil, un temei, dacă nu moral, barem aparent „legal”. Vorba lui Grigore: „Cât caracter, atâta țară!” Mult mai greu de înțeles se arată atitudinea patriei adevărate față de persoana și opera poetului de la Chișinău, care, uimit și adesea jignit, a ajuns să exclame „la români, până și recunoștința este supărată!” Marele reproș în jurul căruia s-a construit ostilitatea față de Grigore este de un jalnic balcanism: nu-i este iertat faptul că a refuzat să-și renege vechile amiciții, păstrându-și prietenia pentru Adrian Păunescu. Ceea ce, pus pe un cântar ridicol de strâmb, a tras mai mult decât lupta lui Vieru, dramatică, primejdioasă, primejduită, pentru redescoperirea identității reale a basarabenilor și recâștigarea limbii strămoșești, dar și decât opera în sine, minimalizată și ironizată – mă tem că fără a fi până la capăt citită.
În „Istoria…” lui N. Manolescu, lui Grigore Vieru i se acordă două rânduri în care-i considerat „depășit total” și rătăcit printre „basarabenii defazați”. În presa culturală elitistă, dar nu numai, limbajul contestatar atinge cote limită ale suburbanității critice, de parcă s-ar încerca anihilarea inamicului public numărul 1! „Ura strâmbă gura!” – sună unul dintre aforismele poetului, împlinit în strofa „Șerpii și omul / La suflet puțin / Veninul într-una / În gură îl țin.” Publicul larg n-are cum fi la curent cu inamiciția violent exprimată în paginile unor publicații culturale, fiind astfel scutit să constate încă odată câtă micime poate cuprinde lumea literelor și cât de păguboasă este mentalitatea românilor, dispuși înainte de orice să-și mânjească propriile valori. Cât despre gestul președintelui Băsescu, tot mai darnic cu decorările postume, să mă scuze: a schițat vreun gest când poetul trăia? Când, unde, cum? Închei transcriind unul dintre ultimele gânduri ale poetului român Grigore Vieru: „Am murit pentru adevăr și adevărul nu-mi găsește loc de îngropăciune”.