Greu se-mpușcă francul!

S-a înfundat canalizarea. Vine o echipă care, constatând senectutea instalației (80 de ani!), îi emite meritatul certificat de deces. Imposibil de reparat, se va deschide un traseu nou. Pickhamere, vidanje, hărmălaie, trudă grea. Se desfundă căminul de la stradă: în rolul principal, nea Mitică, zis „juniorul”. I se spune așa fiindcă-i mărunțel de stat; de vârsta junioratului, nici nu-și mai aduce aminte. Cum la baschet au căutare vlăjganii de doi metri, la vidanjare sunt prețuiți cei subțirei și mici de stat: doar ei pot să trebăluiască în căminele adânci, înguste și puturoase. Nea Mitică intră. De sus, i se coboară cu funia o găleată ce-o tot umple cu un soi de mâl negru, duhnitor și lipicios. Vreme de două ceasuri, găleată după găleată, s-a înălțat în stradă ditamai movila rău mirositoare, pe care trecătorii o ocolesc de departe. Îmi închipui ce aer răsuflă acolo, sub pământ, „juniorul” ferecat precum plicul în cutia poștală. Către prânz, nea Mitică iese de sub pământ, negru și-n albul ochilor. Este spălat de-a-n picioarele, cu furtunul vidanjei. Colegii lui Mitică îmi spun că niciodată nu călătorește cu tramvaiul sau autobuzul…
*
Nea Gicu viețuiește într-un sătuc pe malul Prutului. Îl aflu într-o bucătărie de vară cu țol în loc de ușă, acoperiș de stuf și fereastră cu folie de plastic știrbă. Pe plită se rânduiesc câteva cutii de conserve goale pe post de ibrice. N-are nici de unele nea Gicu, sărăcie lucie, dar poartă, la șold, teaca telefonului mobil. Așa și dau de el, fiindcă la celular primește comenzile de vetrică. Vetrica, larva de rusalii, e-o gânganie hâdă ce trăiește în malurile lutoase ale hulitului Prut. La sfârșitul lui iunie se va întrupa în gingași fluturi albi, cu viață scurtă. Până atunci, e marea delicatesă pentru mai toate speciile de pești. Nea Gicu o vinde cu 50 de bani bucata. N-ar fi chiar o afacere rea, dacă larva transparentă s-ar scoate lesne din lutăriile malurilor. Da-i ocnă! Înfigi lopata cât mai departe, unde apa-i de doi metri, o scoți cu ditamai efortul și, când o răstorni, constați că, în cel mai fericit caz, te-ai procopsit cu o vetrică-două. Tristețe: firma „Gică” de recoltat vetrică e-n lichidare. „Trăiesc din vetrică, adun vara ca furnica, leu cu leu, să am cum ieși din iarnă. Dar mi-a făcut felul fusarul și-s terminat!” Fusarul, Zinger strebel, e-o pacoste de pește răpitor colțat și subțire cât creionul. Nu se știe de ce și cum, în ultimii ani s-a înmulțit peste măsură și, acum, foșcăie în cârduri, acoperind tot fundul Prutului. Înșfacă imediat vetrica, ceilalți pești nici nu mai au răgaz s-o vadă. Dacă dai cu vetrică, te alegi numai cu fusari, buni de azvârlit, așa că nea Gicu nu mai are desfacere. Mobilul a amuțit. Vrea să scape de el, nu mai poate plăti, dar a semnat contract pe doi ani cu firma de telefonie. Tristețe mare pe malul Prutului!
*
Nea Vasile lucrează la gunoaie. În fiecare dimineață, ceasul îi sună la trei și jumătate. Aprinde lampa (de regulă, la ora aceea, în sat nu-i curent), se face frumos și-o ia către gară. Dacă nu-i glod peste măsură, ori nămeți, ajunge în trei sferturi de oră, numai bine să prindă personalul de ora 5,15. Descinde în Iași când cartierele încă mai picotesc. Se duce mai întâi la sediu, întru semnarea condicii, apoi ajunge în cartierul în care, nu-i așa, „își desfășoară activitatea”. Pentru început, adună cu un soi de lopată-furcă gunoiul risipit de cerșetori, mâțe și alte orătănii. Vin, apoi, mașinile și Vasile, împreună cu colegii „de la bord” încarcă, descarcă la vărsătoare, iar încarcă, iar descarcă, până se face trei și activitatea se „reînfășoară”. Hai la sediu, hai la gară. Se urcă, totdeauna, în ultimul vagon. El s-a deprins și nu mai simte mireasma gunoaielor, dar ceilalți călători strâmbă din nas și-și caută, bosumflați, compartimente mai puțin puturoase. Plecat de acasă pe întuneric, Vasile se întoarce pe întuneric și de ani buni nu și-a văzut bucățica de grădină în geană de lumină. Pipăie varza, s-o simtă cât s-a întărit și rotunjit. N-are treabă cu politica și, iertată fie-mi desconspirarea, îi trimite undeva pe toți ăștia care „vântură vorbe”. Ieri, l-am văzut mohorât și îngândurat: „Ăsta-i cartier de pensionari, tot mai puține gunoaie, nu prea au ce arunca, dacă nu-s gunoaie, îmi pierd slujba.” După care, nea Vasile a pornit îngândurat către gară.
*
Sunt oameni pe care i-am cunoscut. Greu se câștigă francul, mult mai lesne se fură milioanele!