Concentrarea aproape exclusivă a atenției pe bătălia pentru șefii a făcut ca Documentele Congresului Extraordinar al PSD să fie trecute oarecum sub tăcere.
O greșeală explicabilă într-un context mediatic dominat de senzaționalismul ieftin, cu vădite note de telenovelă.
O greșeală fatală pentru înțelegerea adevăratelor sensuri ale Congresului Extraordinar al PSD.
Printre Documentele adoptate de Congres și, prin aceasta, devenite puncte de reper pentru activitatea ulterioară a noii conduceri a PSD se numără și o Rezoluție în chestiunea controversată a condamnării totalitarismului comunist.
Fie și la o simplă privire, Rezoluția dă curs unei poziții ferme, categorice față de constituirea Comisiei prezidențiale și, mai ales, față de Raportul pe care Traian Băsescu l-a citit în Parlament.
După ce identifică întreaga agitație anticomunistă lansată și promovată de Traian Băsescu și de Călin Popescu Tăriceanu drept manipulare și folosire a trecutului „pentru demonizarea și distrugerea stângii românești”, Rezoluția scrie negru pe alb:
Din păcate, nu dorința de a afla adevărul a stat la baza demersului șefului statului și a celor care au promovat condamnarea totalitarismului comunist. În locul unui demers științific și nepartizan, menit să facă o analiză de fond a perioadei comuniste, avem un demers partizan, îndreptat spre discreditarea și eliminarea stângii românești de pe scena politică.
Campania anticomunistă primitivă se desfășoară la un an și ceva. Ea a cuprins momente răsunătoare: Apelul anticomunist, Constituirea Comisiei prezidențiale, Constituirea Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România, prezentarea primelor rezultate ale acestui institut.
În nici unul dintre aceste momente, PSD nu a reacționat de pe o poziție clară – tranșantă, deși un asemenea gest s-ar fi impus. Campania anticomunistă primitivă lovea grav în stânga românească. Partid asumat de stânga, PSD trebuie să exprime o poziție publică, fie și pentru a contracara identificarea stângii cu stalinismul.
De ce n-a făcut-o?
1) Pentru că mai poartă încă povara complexului născut din acuzațiile tendențioase aduse PSD de continuator al Partidului Comunist.
2) Pentru că echipa ajunsă în fruntea PSD după Congresul din aprilie 2005 a dus o politică de asepticizare a partidului. O politică definită prin tendința de a evita implicarea în chestiunile controversate și, mai ales, opțiunile radicale.
3) Pentru că echipa de după Congresul din aprilie 2005 a socotit că anticomunismul feroce îi ajută să se consolideze în bătălia cu Ion Iliescu.
Cum se explică atunci Rezoluția?
Există două ipoteze:
1. Expresia unei înțelegeri cu Ion Iliescu. Ion Iliescu acceptă președinția de onoare a unui partid care-l călcase în picioare la Congresul din aprilie 2005. Congresul adoptă o Rezoluție de condamnare a demersului asumat de Traian Băsescu.
2. Expresia conștiinței că anticomunismul primitiv lovește în Stânga având ca singur reprezentant în România de azi PSD. Sub acest semn, realegerea lui Ion Iliescu trece drept un răspuns la campania violentă dusă de Dreapta.
Momentul maxim al anticomunismului oficial l-a constituit momentul din Parlament. PSD a fost însă practic inexistent. Ceea ce dovedește că, din păcate, Rezoluția a fost urmarea unui târg cu Ion Iliescu.
Din păcate, pentru că a dovedit cantonarea PSD în politica mișmașurilor dintre grupări.
Din păcate, pentru că o reacție a PSD ar fi reabilitat acest partid ca autentică formațiune de Stânga.
