Grea e meseria de dictator

Pentru poporul său, pe care l-a călcat cu dușmănie în picioare, Fidel Castro e un criminal. Însă acum e un criminal mort. Oricât noroc a avut pe această primitoare planetă, el – cel care a făcut tocană din învățăturile democratice strânse cu greu în decursul atâtor secole – n-ar fi rezistat în șa fără aportul “directorilor săi de imagine”. Adică fără aceia care i-au îngrijit paranoia, să nu se usuce și să se scuture. Aceeași poveste ca la Hitler, ca la Stalin, ca la Ceaușescu.
Îi știm bine pe acești mari admiratori ai săi. Pe unii îi admirăm, la rândul nostru, datorită operelor create. Ei se numesc Jean Paul Sartre și Gabriel Garcia Marquez, ca să luăm doi laureați ai premiului Nobel pentru literatură, cu mențiunea că primul dintre ei l-a refuzat. Ei se numesc regizorul Oliver Stone sau actorul Kevin Costner, oameni cu respectabilitate grea la Hollywood, care i-au dat a înțelege că pelicula de film se va ocupa de nemurirea ce îl așteaptă.
Ah, era să uit! Din șirul vedetelor care-au suflat cu patimă în fundul cuban n-au lipsit marii sportivi. Iar aici lista debutează cu Diego Maradona, care, la cât de drogat îl cunoaștem, era și păcat să refuze drogul împroșcat de un golgheter între dictatori.
Toți aceștia – în parte și la un loc – i-au creat bărbosului paranoia și i-au resuscitat-o, când dădea semne că se scutură. Cu toții l-au creditat moral și l-au determinat să nu dea un singur pas înapoi și să nu abdice de la metodele sale de lucru: crima, pușcăria, minciuna.
Oricât de mult a tras de viață ca de o ață de la chiloți, ghinionul lui Fidel Castro e că n-a murit mai de tânăr. Dacă ar fi făcut-o, ar fi rămas și el un simbol al tinerei generații, cu fața bărboasă imprimată pe tricourile noilor generații. Aceasta e deosebirea față de colegul Che Guevara. Nici ăla n-a fost mai puțin sângeros, dar a rămas din el doar romantismul revoluționar, tocmai pentru că a murit de tânăr. A fost mai bine pentru el, ca și pentru restul lumii.