Graviton – O mostră

„Apare taxiul pe care l-am solicitat. Șoferul mă cunoaște.
– Unde mergem, domn doctor?
– La cimitir, prietene. Mă lași în față și îți vezi de treabă.
– Dar ce faceți acolo?
– Voi sta la o discuție cu un vechi prieten.
Rămân câteva minute în fața porții, observând cum luminile taxiului se îndepărtează. Scot sticla și trag din ea întocmai ca un bebeluș din biberon. Alcoolul biciuiește nervii mei și topește toate anxietățile. Sunt gata de orice. Mai întâi de toate trebuie să fac rost de ceva unelte. Magazia groparilor are un lacăt care nu face mofturi când brațul meu viguros trage de lanțul pe care-l închide. Confisc o lopată și mă îndrept spre locul în care a fost îngropat prietenul meu. Mă gândesc că am adăugat câteva infracțiuni în cazier, dar sunt gata să risc tot pentru a lămuri misterul în care m-am băgat. Tăinuire de probe, obstrucționarea justiției, intrare prin efracție și acum profanare de morminte. Dacă sunt prins voi practica medicina îmbrăcat în costum dungat. Nu mai contează.
Se pare însă că partea cu profanarea nu va mai fi pusă în cârca mea. Cineva sapă de zor și după modul în care zboară pământul nu pare un plăpând. Mă retrag în spatele unui pom și aștept ca omul să termine treaba. Sunt tare curios să aflu cine dracu e mereu cu un pas înaintea mea. S-a dus cam o jumătate de sticlă atunci când zgomotul lopeții mușcând din țărână se oprește. Aud cum își face de lucru cu capacul sicriului și apoi înjură scurt. E timpul să-i administrez eu o porție de somn reparator. Agil ca o felină, mă îndrept spre groapă și în momentul în care zăresc țeasta celui care o făcea pe cioclul îi trăsnesc o lopată. Se prăbușește. Sar după el. Doamne, ce doză i-am servit! Instinctul de medic mă face să-i verific pulsul. Totul e ok, dar va avea o cumplită durere de cap când se va trezi nenea ăsta. Nu mai pierd timpul. Activez telefonul, pun degetul lui Mircea pe ecran și imediat acesta se deblochează. Ies din groapă, mai trag o dușcă zdravănă din creația domnului Jack și fără să stau pe gânduri copiez totul pe cardul de memorie pe care-l transfer apoi în telefonul meu. Acum e timpul să curăț mizeria asta. Scot afară victima. O așez în poziția de siguranță, apoi trag o fugă la magazia din care am luat lopata aducătoare de migrene. Mă întorc înarmat cu niște funii lungi cu care îl imobilizez pe cel care a avut ghinionul să stea în calea planurilor mele. Închid sicriul și după o oră de muncă reușesc să pun și pământul la loc. Sunt secătuit de vlagă. Anabolizantul pe care-l am cu mine își face însă datoria.
Generos cum sunt de obicei, dau drumul la câțiva centilitri pe gâtlejul celui ce acum a început să dea semne de trezire. Deschide brusc ochii și începe să urle când mă vede.
– Dacă dai alarma așa, să știi că îți mai servesc o porție de somn. E posibil să fie definitivă, având în vedere starea în care ești. Putem discuta ca doi oameni civilizați?
– Dacă tu numești ăsta comportament civilizat, mi-e teamă să întreb ce faci când ai o criză de nervi, spuse el cu greu.
– Nu mi-a provocat nimeni până acum una, așa că te rog să nu fii tu primul.
Îi dau să bea din nou, aprind o țigară și o pun între buzele sale.
– Vezi că nu sunt chiar așa rău precum mă crezi? Ce căutai aici?
– Ai făcut o mare greșeală intrând în jocul ăsta. Forțe și influențe mai presus de tine au interese în ceea ce a descoperit tipul ăsta. Acum tu vei fi cel vânat. Îți doresc succes, prietene.
– Ce dracu tot spui acolo? Nu a descoperit nimic Mircea. Făcea doar niște cercetări despre gravitație, din ceea ce știu eu.
– Nu sunt în măsură să îți dau detalii. Execut doar niște ordine. Se pare că toate datele sunt criptate și nimeni nu le poate accesa. Am fost trimis să văd dacă nu se află ceva asupra lui care ar ajuta la spargerea codului. E tot ce știu.
– E timpul ca noi doi să facem o mică plimbare. Dacă te pune dracu să o faci pe eroul, jur că nu mai apuci răsăritul.
Tipul nu era un decerebrat, cu toate eforturile mele de a-l face așa. A înțeles că nu poate forța nota. Poate citea în privirea mea că nu am nimic de pierdut. Am apucat-o pe drumul ăsta și mă voi ține de el până la final, chiar dacă asta ar putea însemna să fiu coleg cu Mircea. Mi se rupe mie de conspirația unor indivizi ce, în viziunea mea, au avut de a face cu moartea prietenului meu.
Ne îndreptăm spre ieșirea cimitirului când un zgomot înfundat sparge liniștea în care se odihneau cei drepți, ca să zic așa. Tovarășul meu se prăbușește și înțepenește într-o poziție nefirească. Îngerul meu păzitor se pare că face ore suplimentare. Într-o secundă iau o decizie nebunească. Mă arunc și eu la pământ și rămân nemișcat. Nu știu dacă ați încercat vreodată senzații din astea, dar sunt în situația aia de care ziceau vânătorii. Cică, dacă te prefaci mort când te-a luat la ochi un urs și ai suficientă stăpânire de sine te lasă în pace. Rahat! Nimeni nu poate face asta. Eu mă lupt acum cu sfincterele mele, pe bune.
Se pare că tactica de descreierat dă roade. Aud zgomotul unor pași. Un individ se apropie de noi. Trage un șut în cel care a suferit multe contuzii în seara asta apoi se îndreaptă spre mine. În două secunde sunt în picioare, iar croșeul pe care i l-am administrat l-ar fi făcut invidios pe Cerdan. Am început să fiu eu cel care trimite oameni la urgențe, nu cel care are grijă de sănătatea lor. Astfel de lucruri nu sunt în tratatele de medicină și cred că foarte curând voi fi exclus din rândurile halatelor albe dacă mai continui să-mi rănesc în halul ăsta contemporanii.”