Gratuitatea prieteniei

Una din temele de reflecție extrem de provocatoare nu doar pentru filosofie sau teologie, ci pentru însăși viața noastră este prietenia. Și aceasta datorită faptului că este aproape imposibil să o definești convingător, și la fel de greu să o localizezi cu precizie. De cele mai multe ori, prietenia scapă simțului comun, este fals percepută acolo unde ea se manifestă vocal, și aproape insesizabilă unde ea rămâne o apropiere sufletească de taină; cel care aparent ți-e favorabil s-ar putea să nu îți fie un prieten, iar cel care îți arată ostilitate are însă statornicia și generozitatea unui prieten.
De la bun început trebuie să spunem că prietenia este o virtute și acest lucru îl confirmă Aristotel, care îi dedică un spațiu generos din Etica nicomahică. În logica lui Aristotel, prietenia este o cale indispensabilă spre fericire și spre împlinirea sinelui, și de aceea el formulează câteva teze esențiale precum: nu putem trăi fără prieteni, trebuie să facem distincție între prietenia construită pe utilitate sau plăcere și prietenia întemeiată pe virtute, că nu avem mulți prieteni și că prietenia la distanță tinde să cadă în uitare.
Însă lucrul cel mai de preț pe care ni-l oferă prietenia este sentimentul binelui din noi, care ne produce bucurie și pe care prietenul, privit ca un al doilea eu, îl scoate în evidență. Prietenia este o relație de generozitate sufletească fundamentată pe timpul pe care îl acordăm și, mai ales, pe încrederea pe care suntem dispuși să o investim. Prietenia înseamnă comuniune de gânduri, schimb de idei și împărtășirea sentimentului bucuriei de a trăi și de a exista. Avem nevoie de prieteni pentru a ne descoperi pe noi și binele pe care îl putem oferi lor, iar fără ei riscăm să trăim fără să mai existăm. De aceea, despre prietenie putem spune că este forma gratuită a oricărei relații umane care nu așteaptă nimic în schimb și al cărei beneficiu vizibil este cantitatea de bine pe care o poate aduce în cei ce o împărtășesc. Această comuniune de idei și de viață dă prieteniei statutul de adevărat atelier al ființei în care ne construim pe noi, dar mai ales ne asumăm proiectul ambițios de a-i construi și pe alții.
Prietenia nu este o proprietate sau o însușire a cuiva, ci ea este o stare care se manifestă în spațiul sufletesc. Ea se fundamentează pe anumite valori precum încredere, confidență, apropiere, dar și pe o necesară egalitate sufletească pe care prietenii trebuie să și-o respecte. Chiar dacă cele mai fertile prietenii s-au dovedit a fi între persoane aflate la vârsta la care sunt dispuse să ofere din viața și experiența lor și tineri dornici să primească, ele au avut ca fundament această egalitate sufletească. În această egalitate a primat generozitatea celui care oferă și bucuria celui care primește. Prietenia înseamnă și saltul calitativ de la statutul de ucenic, învățăcel la calitatea de apropiat, confident, cunoscător al tainelor inimii. Și aici mă gândesc la prietenia lui Iisus cu ucenicii Săi, pe care i-a numit așa în ajunul pătimirii Sale, arătându-le prin aceasta că i-a luat definitiv în inima Lui, făcându-i egali ai Săi.
Prietenia este necesară în construirea propriei personalități, dar ea trăiește marcată în același timp de o anumită încredere față de prieteni. De aici și paradoxul prieteniei care rămâne o investiție sufletească, gratuită și fără nici un fel de garanții și care nu de puține ori este înșelată. Cu toate acestea, nu putem trăi fără prieteni, dar trebuie să fim conștienți de adevărul cuvintelor lui Diogenes Laertios care spunea: „Cel care are mulți prieteni nu are nici un prieten”.
(Pr. Bogdan Ivanov, Ziarul Lumina)