Grama

Dacă cititorul n-a ostenit să tot afle, în această rubrică, glosări pe tema contestării lui Eminescu, aș încerca să-i înfățișez câteva mostre din textele canonicului Al. Grama de la Blaj, fără îndoială, cel mai vehement și, totodată, cel mai stupid antemergător al curentului care, sub pretextul re-lecturii moderne și dezinhibate, ne propune imaginea „cadavrului din debara” în locul unei obiective și echilibrate reevaluări totdeauna necesare. Mă tem că ăsta-i unul dintre marile defecte ale românilor: lipsa echilibrului, eterna tendință de a smulge căruța din glodurile șanțului stâng, spre a o prăvăli cu voluptate în șanțul celălalt. Demersul lui Grama a fost rejectat și-n epocă, și mai târziu; unanima condamnare nu-l lipsește de interes, fiind, în felul său, deschizător de drum, dar mai ales pentru unghiul de abordare care-l singularizează: Eminescu este literalmente înfierat în numele… moralei creștine!
Și cum toți am auzit de isprava lui Grama, dar mai nimeni nu i-a citit frazele greoaie și inepte, socot că prezintă interes un „florilegiu” din cugetările trogloditului profesor de religie. Mai întâi, portretul-cadru: Eminescu nu-i decât „un aventurier care nicicând n-a făcut un studiu serios și sistematic, care, corupt și stricat în suflet și-n inimă încă din tinerețe, era deja blazat și ostenit de lume, și pentru aceea, lipsit de orice idealism, care, gol de alte simțiri nobile, nu numai a căutat, ci și a practicat erotismul animalic, până când, lovit de săgețile lui chiar în obositul creer, mintea i s-a dus în Nirvana lui Schopenhauer, eară trupul i s-a mai târâit câțiva ani, până când, în floarea vieții, s-a dus și el tot acolo…” Poetul n-ar fi altceva decât un… cârciumar ce otrăvește nația: „ne tânguim atât împotriva crâșmarilor care ruinează poporul nostru de rând. Nu zicem, totuși, un cuvânt în contra crâșmarilor acelora literari din sânul nostru, care vând mai cu seamă tinerimii noastre alcoholul literar, mai rău și mai periculos ca alcoholul.” Aceeași tinerime greșește amarnic îndeletnicindu-se „cu cetirea lui Eminescu, în detrimentul dezvoltării ei intelectuale, estetice și morale.” Pudicul canonic de la Blaj este de-a dreptul oripilat de licențiozitatea… „Luceafărului”: „Călin (…) vede o fată durmind după un perete de „țesătură de păingin”.
Atâta nu-i destul poetului nostru, ci mai spune cum fetei îi e desprinsă haina, cum „i s-arată trupul alb în goliciunea-i, curăția ei de fată” și cum fetei „de-a vârstei ei căldură fragii sânilor se coc” . Nici atâta nu-i este destul, ci mai spune tinerimii cum Călin rumpe pânza și apoi vede „a frumuseții haruri goale”. Simțul de pudoare nu ne lasă a continua și a mai spune scenele următoare (…) Te cuprind fiorii când cugetăm la aceea că chiar și fecioare române citesc poeziile aceste. Unde mai este așa ceva în Europa?” Sunt sigur că, de-ar citi romanele „moderne” colcăind de pornografie pură, gen „Pizdeț”, Grama ar trece grabnic la mahomedanism, dacă nu cumva, vorba lui, mintea i s-ar bejeni „în Nirvana lui Schopenhauer”.
Concluzia canonicului: „Eminescu a dus o viață destrăbălată și a murit în balamuc în urma morburilor câștigate prin punerea în pracsă a idealurilor acelora pre care le cânta în poeziile sale.” Fără îndoială că nu se pot relaționa în nici un chip aberațiile lui Grama cu contestările mai mult sau mai puțin docte de azi. Răzbat, însă, și sonuri cunoscute, deși mai altfel formulate. De pildă: „Tinerimea noastră, amețită și îmbătată de atâtea laude grămădite pe capul lui Eminescu”… Ori: „Așa rușinos ca jugul lui Eminescu n-a fost nici unul, căci în acelea ne-au înjugat străinii, în al lui Eminescu ne-au înjugat, însă, românii… (am relocat noi toate virgulele presărate brambura în citatele din Grama).
Ce ar mai fi de zis? Cred că nimic.