Acuma, de când s-a lăsat greu iarna și se „întunericește” devreme – cum simpatic se exprima Nicolae Andrușca Ceaușescu, regretatul frate al regretatului dictator – mă apucă și pe mine urâtul, mult mai des și mai amarnic ca pe timp de vară. Iar una dintre modalitățile prin care încerc să îndepărtez fenomenul e să țin televizorul mai mult timp deschis, pentru a privi ba la un film, ba la un meci de fotbal din campionatul Germaniei.
Am mai spus și în alte rânduri că nu-s vreun împătimit după balonul rotund, dar îmi place atmosfera de pe stadioanele nemțești, cu spectatori civilizați, care nu strigă, ca prin alte părți, una-două, măscări dezgustătoare și nici nu se bat între ei sau cu polițiștii. Lume educată, care poate veni la meci cu copiii, cu soția sau cu logodnica, bând blajin bere și înfulecând cârnăciorii lor tradiționali.
Cu cârnăciorii mă am ca șoarecele cu pisica, dar în privința berii, am reușit să mă adaptez, zic eu. De exemplu, ca să nu fac notă discordantă cu suporterii germani, îmi iau și eu alături o tovărășie constând în cîteva butelcuțe de bere germană, pe care le golesc – sau, ca să zic mai plastic, le „videanu” – în funcție de gradul de spectaculozitate a meciului.
„Borusia” Dortmund, „Eintracht” Farnkfurt, „Bayer” Leverkusen sau „Bayern” Munchen … acestea sunt echipele pe care le urmăresc, sorbind cu nesaț din mărci de bere precum „Dab”, „Paulaner” sau „Warsteiner”, aflate din belșug în supermarketurile noastre.
Cu acest prilej, am remarcat că, între berea fabricată în Germania și cea produsă în România, e cam aceeași distanță ca între fotbalul jucat la noi și cel jucat acolo. De pildă, evit berea „Beck’s”, pentru că, deși e o marcă celebră nemțească, e fabricată sub licență la noi și nu se compară nici pe departe.
Cel mai adesea, mărcile de bere fabricate în România practică un joc ultradefensiv, bazat pe degajări înalte, pe faulturi dese și pe balonări destructive. Singura ei menire pare să fie aceea de a te mâna foarte des spre toaletă.
