Pe culmile munților Călimani, acolo unde pătura de nori pare să fie doar la o aruncătură de băț distanță, iar de jur împrejur vezi doar o mare de verdeață, an de an are loc un spectacol de o frumusețe rară. Din loc în loc, pe versanții stâncoși, arși de soare, măturați de vânt, scăldați de ploi și îngreunați de omătul iernii, pete întinse, de culoare sângerie, decorează munții, sfidând stâncile golașe.
Acolo unde nici măcar brazii nu rezistă condițiilor aspre, ci se usucă, arși de un foc nevăzut, bujorii de munte se încăpățânează să crească pe un sol total neprimitor, pe fiecare boț de pământ adunat de ploi și vânt în spatele unei pietre sau înfipt între rădăcinile jnepenișului care se întinde ca o plasă de protecție printre roci.
Pâlcurile de bujori, cocoțați în zone unde nici nu te așteptai să îi găsești, alcătuiesc adevărate grădini suspendate, o minune a naturii, care poate fi admirată doar pentru scurt timp, de la jumătatea lunii iunie până spre finele acesteia.
Râul de sânge
Ca să ajungi pe tărâmul magic al bujorilor de munte, trebuie să treci mai întâi prin Țara Dornelor, cu ale sale așezări străvechi, precum Neagra Șarului și Gura Haitii, străbătute de un râu ce își povestește singur istoriile recente.
Localnicii îi zic „Neagra”, pentru că apele sale au un aspect întunecat, posomorât, clipocind nemulțumite de întâmplări doar de ele știute.
Proverbul “apa trece, pietrele rămân” a căpătat aici o semnificație aparte – pietrele de râu sunt roșii, ca și cum peste ele ar fi curs un val de sânge. Ele stau mărturie rănilor provocate de om munților, prin exploatările miniere.
Aici, omul a mutat un munte. L-a ras ca pe un castel de nisip, ridicat pe plaja mării, l-a golit de mineralele sale, apoi l-a abandonat în brațele mamei natură, să încerce să îi dea din nou viață.
Acum, din fosta exploatare minieră Călimani nu au rămas decât niște ruine triste și un munte cu vintrele dezgolite.
Cariera de exploatare a sulfului se vede de pe munții din jur ca o rană imensă, din care s-a scurs sângele ce a înroșit pietrele râului și a pârjolit copacii crescuți pe margine. Îi vezi pe alocuri, pâlcuri uscate de brazi, de culoare cenușie, arși de la rădăcini, fantome ale unui trecut în care muntele hrănea sute de familii de mineri.
Trandafirul munților
Poienile înroșite de bujori de munte se găsesc abia spre vârful munților, la altitudini de peste 1.700 de metri. Acolo e patria smârdarului, cum i se mai spune din popor acestei plante care crește în tufe pitice, dar de o frumusețe deosebită, care nu poate fi admirată în altă parte, pentru că nu crește decât în zona alpină.
Frumusețea florilor sale, care emană un miros și o aromă asemănătoare vișinelor, dar și raritatea sa, face ca smârdarul să fie o plantă ocrotită de lege, chiar dacă și astăzi sunt încă locuri în care este cules pentru a se face din el dulcețuri, siropuri și băuturi alcoolice.
Primele tufe de bujori de munte le-am văzut de departe, cocoțate pe marginea unui povârniș încărcat de pietre desprinse din munte, gata oricând să se prăvălească cu o forță nimicitoare.
Dar priveliștea care te așteaptă dacă te încumeți să urci răsplătește din plin toate eforturile. Înconjurate de jnepeni, ca de o gardă de onoare, răspândite pe un covor vegetal care ține în loc pietrele ascuțite care le simți sub picioare, florile roz – vișinii se deschid în sute de buchețele, zâmbind soarelui și sfidând iarna care abia și-a luat tălpășița de pe munte.
Cu frunze mici, aproape țepoase, dar veșnic verzi, și cu tulpini aspre, călite de greutăți, bujorii de munte se întind în poienițe care pot rivaliza cu cele mai frumoase grădini. Nu degeaba sunt considerați trandafirii munților, deși frumusețea lor nu poate fi admirată mai mult de două-trei săptămâni pe an.
Drumul Mariei Tereza
Cu ceva timp în urmă, celor care exploatau Călimanii li s-a pus “pata” pe jneapănul care crește răzleț pe munte, motiv pentru care au pus oamenii să îi dea foc. Drept urmare, pietrele ținute în loc de rădăcinile lor au început să se prăvălească, purtate mai ales de șuvoaiele de apă venite de pe munte, după cum povestește Gheorghe Pintescu, inginerul fondului forestier Vatra Dornei, ghidul nostru în drumeția montană.
De atunci, nimeni nu s-a mai atins de micuții arbuști, care și-au dovedit rezistența atât în fața naturii, cât și a omului.
Munții par pustii, împovărați doar de păduri dese de brad și de vegetația pitică care se cațără spre culmile lor. Cu toate acestea, urmele trecerii omului sunt vizibile peste tot, chiar de, în unele cazuri, par a fi doar legendă.
În dreapta noastră, versantul unui munte e brăzdat de drumul Mariei Tereza, vestita împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman, din care a făcut parte și Bucovina, pentru o bună perioadă de timp.
“Bună treabă au făcut austriecii, uite ce bine e ales, ca orientare, și cum a rezistat în timp! Se spune că pe aici venea împărăteasa să își verifice principatele pe care le avea în stăpânire”, povestește Gheorghe Pintescu.
Sufletul de gheață al Călimanilor
Surprinzător, dar cu cât urcăm mai mult pe trupul muntelui, panta se îndulcește, iar peisajul sălbatic, cu pietre imense, clădite de natură după legile ei nescrise și cu povârnișuri brăzdate de tulpini uscate, albite de vreme, ca fildeșul elefanților, e înlocuit de cel al unei stepe asiatice, arse de soare.
Numai că aici, iarba este albă de la atingerea de gheață a zăpezilor de sub care abia recent a fost eliberată.
Suntem în plină vară, ne-am pornit în tricouri, dar aici, pe culme, e o altă lume. Zăpada se așterne molcom pe versant, lucind sfidător în soare, contrastând puternic cu verdele pădurilor care se zăresc ceva mai în vale.
E ca și cum acel colț de lume e guvernat de alte legi ale naturii – acolo nu contează dacă e iulie sau august, că în sate și orașe oamenii se topesc de cald, sau că ultima zăpada a dispărut în vale de luni bune.
Te simți în vârful lumii, capabil să zbori cu privirea peste munți și văi, să simți și să vezi cum vara învăluie totul în jurul tău, mai puțin zăpada care ți se topește în palme și scârțâie sub tălpi.
Cu atât mai surprins ești să vezi aici, în această atmosferă glaciară, gingașele petale ale bujorului de munte, răzbind din stâncă, la doar câțiva centimetri de zăpada de sub care au ieșit, nu cu mult timp în urmă.
Armata greacă, doborâtă de o mică plantă
Frunzele bujorilor de munte (Rhododendron kotschyi, catalogat pentru prima dată de botanistul austriac Theodor Kotschy (1813-1866) și de maghiarul Lájos von Simonkai) sunt cunoscute ca având acțiune narcotică și afrodiziacă, în vreme ce florile sunt apreciate pentru calitățile lor curative.
Totuși, în anumite cantități, planta este toxică și intoxicația se manifestă prin greață, colici abdominale, afecțiuni ale sistemului nervos central și chiar stop respirator.
Așa se explică poate și legenda doborârii armatei argonauților de o simplă plantă.
Grecii porniți în căutarea Lânii de aur au ajuns în călătoria lor la poalele muntelui Colchis, unde au fost atacați de către triburile locale, pe care au reușit să le înfrângă cu ușurință.
Totuși, ei au avut de înfruntat un pericol mult mai mare, venit de unde nici nu se așteptau. Înfometați, soldații s-au înfruptat cu lăcomie din mierea fagurilor unei stupării capturate de ei, dar la scurt timp după aceea, s-au prăbușit, inconștienți.
Xynofont, comandantul armatei grecești, descria cele întâmplate:
„Nu exista nimic suspect acolo. Doar o grămadă de stupi. Toți cei care au gustat din miere au leșinat pe loc. Erau atât de mulți soldați prăbușiți la pământ încât ai fi putut crede ca ești pe locul în care s-a purtat o bătălie. Însă nici unul dintre ei nu a murit. A doua zi au început să își recapete cunoștința, iar în ziua a treia și a patra zi s-au ridicat pe picioarele lor”.
Ulterior, grecii au descoperit ca mierea din care se înfruptaseră cu lăcomie era făcută din florile unor bujori de munte, flori înrudite cu azaleele.
