Merele de la Mănăstirea Râșca sunt incredibile. Și nu vorbesc doar despre cele mari cât capul de cățel, roșii și strălucitoare. Anume cele mai puțin frumoase, vagroșiatic-verzui și cu riduri cenușii, au o dulceață nemaiîntâlnită la mere, o dulceață de pepene.
M-am nimerit să stau la Rașca până se termină lucrările la garsoniera bunicii mele de la Gura Humorului, unde voi locui.
Absorbiți de rânduiala călugărească, căutând să se încălzească în fața amenințării tot mai serioase a iernii, călugării nu par să bage în seamă merele care au mai rămas în pomi în urma culegătorilor. Unul dintre ei, Părintele David, le-a (re)descoperit cu ajutorul meu.
Vineri m-am dus iar să cercetez merele. Am trecut pe lângă un cal bălan, țâfnos, și m-am îndreptat spre partea de livadă de lângă bazinele de pește, de unde mă aprovizionez eu. Am ochit într-un pom două mere roșii și frumoase, ultimele două vestigii ale toamnei în acel colț de livadă. Erau sus, a trebuit să mă întind serios ca să ajung la ele. Pun mâna pe primul. Mușcat. Un sfert de măr din partea de sus fusese prădată printr-o incizie adâncă. Al doilea… la fel. Calul bălan!, mă luminez brusc. Și mi-l imaginez pe țâfnos ridicat pe picioarele dinapoi, gustând din trufandalele care îmi îndulceau mie serile.
Greu am găsit câteva mere nemușcate de cal, ascunse între crengile altor pomi. Țâfnosul se dedulcise la mai toate, hăpăindu-le de ici și de colo și abandonându-le așa.
Nu pot să nu remarc câteva asemănări mari între calul bălan și lucrarea păcatului. Să nu îngăduim calului bălan al poftei celei dințoase să înceapă toate bunătățile sufletului nostru, lăsându-le deschise prafului, pradă păsărilor, viermilor și ploilor. Să închidem cu grijă livada agoniselilor noastre duhovnicești, pe care să le ascundem bine în coroana inimii noastre, ca atunci când va poposi aici “Cel Flămând” să găsească fructele noastre întregi, tocmai bune să-i fie cină.
(Marius Ianuș, http://yanush.wordpress.com)
