La sfârșitul lui februarie, Paul Goma s-a „autofilmat” și a postat pe internet opt episoade conținând mărturisiri narate în spiritul său inconfundabil: detașat, cu autoironie, neiertând pe nimeni și, pare-se, urmărind un anume țel… testamentar, câtă vreme ultimul episod și-l încheie cu fraza „Vă salut și ne întâlnim pe lumea cealaltă!”. Cum am mai scris și cu alte prilejuri, îl consider pe Goma nu numai un scriitor român important, de departe cel mai în măsură să evoce veridic și avizat avatarurile oropsitului „spațiu interriveran”, ci și disidentul cu adevărat autentic, născut iar nu făcut, cel mai îndreptățit să poarte respectivul titlu dintre concetățenii noștri. În momentul de față, cum se știe, este tratat cât se poate de… românește: nu-i reprimit în Uniunea Scriitorilor și nu i se reacordă cetățenia abuziv retrasă în trecutul regim. Ba mai mult, numele lui figurează pe lista neagră cu circulație subterană a interzișilor „de facto”. Din două pricini. Prima, „a jignit” constant scriitorimea română, scriind deloc măgulitor despre cei aflați pe primele locuri în box-office-ul momentului. A doua, acuză este pe atât de gravă, pe atât de paradoxală, câtă vreme Goma, căsătorit cu o evreică și tată de copil evreu, este învinuit de… antisemitism. Nu-i vorbă, poate că și el exagerează cu inflexibilitatea. Sunt sigur că, de-ar solicita reacordarea cetățeniei, statul român s-ar grăbi să i-o restituie. Are dreptate când pretinde să i se dea așa cum i s-a luat, adică fără s-o ceară, numai că o cerere formală trebuie, totuși, să existe, altfel ne-am putea trezi peste noapte cetățeni ai Libiei ori Hondurasului. Goma preferă să-și păstreze în continuare statutul de apatrid (în 1980 a refuzat propunerea de acordare a cetățeniei franceze; aflat pe aceeași listă, Kundera a acceptat-o). Mult mai puțin probabilă rămâne reprimirea în Uniunea Scriitorilor, unde toate punțile cu actuala conducere par a fi definitiv tăiate. „Autofilmările” își propun să lămurească situația jurnalelor sale, parțial publicate, deși „multe dintre ele sunt, totuși, bunicele, nu mi-e rușine de ele și voi continua să le scriu”. Este tocmai ceea ce irită, fiindcă memorialistica lui Goma șifonează imagini consacrate și definitiv validate ca atare. În bună măsură asta a făcut și Marino, dar a avut grijă să se autoprotejeze, condiționând publicarea jurnalului de trecerea câtorva ani de la decesul autorului. Deloc prudent, românul basarabean de la Paris și-a asumat o riscantă misie de denudare, atacând impardonabil în direcții considerate tabu. În opinia lui, Cioran este „Unul dintre cei mai fricoși oameni pe care i-am întâlnit. Laș. Nu vorbea românește cu românii din Franța”. Al. Paleologu, „filfizonul”, considerat prieten al familiei Goma, odată venit ambasador în Franța a uitat numărul de telefon al amicului disident (dând curs cabalei instrumentate de Monica Lovinescu) și nu l-a mai sunat decât… când a aflat că pleacă din post. Incredibil, dar niciodată nu l-a invitat pe Goma la manifestările organizate de Ambasadă! George Ivașcu n-a fost altceva decât „un ordinar turnător”, iar rafala de vituperări îi menține constant în colimator pe (desigur!) Manolescu, Mircea Martin, Dan Petrescu, Pintilie, Buduca, Blandiana, Groșan, Marta Petreu, Liiceanu, Denisa Comănescu, Pleșu, Dan C. Mihăilescu, George Banu ș.m.a.. Probabil că din pricina informării incomplete, nimerește și-n inocenți de calibrul Biancăi Marcovici, pe care o confundă cu… Bianca Balotă! Nu-s iertați nici diriguitorii Republicii Moldova Ghimpu, Filat și Lupu: nu și-au ținut promisiunile privind cetățenia și inițierea unei serii editoriale. Cu nici un chip n-aș zice că postata literară românească este populată de îngerași imaculați, dar parcă-i prea de tot în negru zugrăvită și presărată numai cu adversități (a se vedea și reproșurile de neașezat sub bănuiala unei campanii concertate anti-Goma, în cartea „A trăi, a scrie” de Aug. Buzura. Goma afirmă că nu pretinde decât „normalitate de la anormalii mei concetățeni”; rămâne de discutat dacă posomorală viziunii este rezultatul izolării ce i-a fost impusă, al minimalizării programatice și al tratamentului punitiv întreținut de două-trei publicații în care-i gratulat cu amabilități de genul „turnător, denigrator, provocator”, ori, cine știe, provine din umorile unui sindrom persecutor – posibil, dobândit. Înclin mai degrabă să cred că Paul Goma este regretabil izolat și menținut în condiția apatridului culpabil de les-literatură română; atât antecedentele militantismului de curaj, cât și valoarea reală a scrierilor sale i-ar da dreptul la acordarea înțelegerii și prețuirii realmente meritate. Mai târziu (când va fi, adică, prea târziu) ne va fi jenă de modul în care l-am tratat!
„Autofilmarea” pe internet: http://www.paulgoma.com/autofilmare-20-tot-despre-limba-2din2/
