Golul minții

– Este o lume întreagă de oameni care nu fac nimic altceva decât să iscodească
– Aceștia urmăresc doar să se desfăteze și să facă averi pe pământ
Golul minții, care a uitat de Cel care este Unul, și de Acela care este totul, naște grija pentru multă știință de carte, pentru cercetare, întrebare, iscodire.
Golul voinței, care s-a lipsit de Cel care este Unul și de Acela care este totul, naște dorințe multe sau stăpânirea tuturor, pentru ca totul să fie în voința noastră, în mâinile noastre: aceasta este iubirea de avuție.
Golul inimii, care a pierdut dulceața ce vine de la Cel care este Unul și de la Acela care este totul, dă naștere la setea de multe și felurite plăceri, sau căutarea acelor lucruri – obiecte fără număr în care nădăjduim să găsim desfătarea simțurilor noastre, lăuntrice și dinafară.
Astfel păcătosul este necontenit îngrijorat de multă știință, de multă avuție, de multă desfătare; se delectează, stăpânește, iscodește. Această stare nu este decât un vârtej în care-și petrece toată viața lui. Curiozitatea îl atrage, inima nădăjduiește să guste dulceața și-i stârnește voința. Că acest lucru este așa, fiecare îl poate verifica singur, hotărând o supraveghere asupra mișcărilor sufletului său, măcar în cursul unei singure zile.
Într-un astfel de vârtej ca acesta ar fi petrecut păcătosul dacă ar fi trudit de unul singur: căci așa este natura noastră când se află în robia păcatului. Dar acest vârtej se mărește și se complică de mii de ori în special pentru că păcătosul nu este singur. Este o lume întreagă de oameni care nu fac nimic altceva decât să iscodească. Să se desfăteze, să adune bogății materiale; care și-au pus toate priceperile lor păcătoase într-o anumită ordine, le-au supus anumitor legi, le-au declarat necesare pentru toți cei care fac parte din ceata lor; aceștia, unindu-se într-o alianță reciprocă, venind în mod inevitabil în
contact între ei, se freacă unul de altul, și, în timpul acestei fricțiuni, nu fac decât să ridice până la zeci, sute și mii de grade curiozitatea, iubirea de avuții și îndulcirea de sine, și căutându-și norocul și toată fericirea vieții lor în aprinderea acestora.
Aceasta este lumea deșartă ale cărei îndeletniciri, reguli, relații, limbaj, veselii, distracții, concepții, – toate, de la mic la mare, sunt îmbibate de duhul celor trei demoni ai grijii de multe, despre care am vorbit mai sus, și alcătuiește un dezolant naufragiu al duhului celor iubitori de lume. Aflându-se într-o vie alianță cu toată această lume, orice păcătos se încurcă în miile de împletituri ale mrejelor ei și se înfășoară atât de adânc într-însele încât se confundă cu ele, iar pe sine nu se mai vede. O grea sarcină zace, pe fața păcătosului iubitor de lume și pe fiecare parte din ființa lui, așa încât el nu are putere, cît de puțin altfel să se miște decât toată lumea din jurul lui, pentru că atunci când el ar trebuie să se ridice pare ca o greutate de mii de poduri îl strivește. De aceea nimeni nu se apucă de o asemenea lucrare ce întrece puterile omenești, ba mai mult nici nu se gândește măcar să se apuce, ci toată lumea trăiește, mișcându-se pe făgașul în care au nimerit.
– Golul ivit în om este din cauza îndepărtării lui de Dumnezeu
Pe păcătosul, în fața căruia stă nevoia reînnoirii prin pocăință, cuvântul lui Dumnezeu, îl înfățișează sub chipul omului care este cufundat într-un somn adânc. Trăsătura izbitoare care caracterizează asemenea persoane nu este întotdeauna un viciu pronunțat, ci propriu-zis lipsa unei râvne însuflețite, a unei lepădări de sine pentru slujirea lui Dumnezeu, însoțită de o hotărâtă rupere de tot ce e păcătos; adică faptul că la ei, evlavia nu constituie obiectul principal al grijilor și ostenelilor, că ei, fiind plini de grijă pentru multe alte lucruri, sunt cu desăvârșire nepăsători pentru mântuirea lor, nu simt deloc în ce primejdie se află, neglijează viața cea bună, și duc o viață cu credință rece, deși uneori regulată și corectă când este privită din afară. Aceasta este trăsătura păcătosului văzut în general. În detaliu, iată cum apare omul lipsit de har: Întorcâdu-se cu spatele de la fața lui Dumnezeu, păcătosul se oprește asupra persoanei sale și se ia pe sine drept scopul principal al întregii sale vieți și activități. Pe de o parte el se supără apreciază zicând că după Dumnezeu, nu există pentru el nimic mai înalt decât propria lui persoană. Pe de altă parte, primind mai înainte de la Dumnezeu toată plinătatea bunătăților, iar acum fiind golit de darurile Lui, el se grăbește și se îngrijește să se umple indiferent cum și indiferent cu ce. Golul ivit în el din cauza îndepărtării lui de Dumnezeu, atâta necontenit într-însul o sete ce nu se poate potoli cu nimic, – o sete nedeslușită, vagă dar nesfârșită.
Omul a devenit o prăpastie fără fund; el se îngrijește, cu toate puterile lui, să umple această prăpastie, dar nici nu vede nici nu simte că s-ar putea umple vreodată. De aceea, el își petrece toată viața numai în sudoare, în osteneală și în griji fără de sfârșit: este ocupat cu diferite lucruri în care nădăjduiește să-și găsească potolire la setea lui care îl mistuie. Aceste lucruri îi absorb toată atenția, toată vremea și toată activitatea lui. Ele constituie cel dintâi bun în care trăiește inima lui.
De aici se înțelege pentru ce omul păcătos, luându-se pe sine drept scop exclusiv, nu se găsește niciodată în el însuși, ci mereu în afară de el însuși, în lucrurile create sau născocite de grija deșartă. El a căzut de la Dumnezeu care este plinătatea tuturor; el singur s-a pustiit; nu-i rămâne decât să se verse ca apă printre lucrurile de o varietate nesfârșită și să trăiască în ele. Astfel, păcătosul însetează, se îngrijește, se zbate pentru lucrurile cele dinafară de el și de Dumnezeu, pentru lucrurile multiple și variate. Din care cauză trăsătura caracteristică a vieții păcătoase este, în timpul nepăsării față de mântuire – grija de multe – Luca 10,41). (Starea Păcatului – Sf. Teofan)