Gogol, la noi

A apărut ditamai „Istoria literaturii române”, semnată de Marian Popa: niște cărțoaie care, înainte de orice, impresionează prin proporții. Fiecare condeier, din orice vârstă a literaturii, când deschide întâia oară o astfel de carte nou apărută, începe prin a căuta paginile ce-i sunt consacrate. N-am avut motive să fac excepție, deși un oarecare sentiment de îngrijorare m-a încercat, fiindcă în opul din 1977 („Dicționar de literatură română”) același Marian Popa, între altele, judecă destul de acrișor romanul „Dincolo” de M. R. Iacoban, care aduce „mizeriile mai mici și concrete sau mai mari și mai abstracte ale civilizației citadine și ale traiului în comun printr-o perspectivă umoristică; expresii familiare și de jargon imprimă ansamblului o tonalitate persiflantă…” (pag. 267). Așa o fi, numai că romanul „Dincolo” l-a scris… Corneliu Ștefanache.
Erorile de informare nu-s chiar nenorociri în articolele de gazetă, care azi apar și mâine mor, dar devin pernicioase când se încuibă în dicționare și istorii literare. Instrumente de lucru cu bătaie lungă, lucrările de sinteză oferă temeiuri menite să structureze și să influențeze nu numai judecata contemporanilor, ci și pe aceea a urmașilor. Ia să vedem cum arată articolul consacrat lui MRI în noua și masiva istorie literară. Începe abrupt: „Mircea Radu Iacoban – carieră culturală și politică datorată unor relații de familie.” Scurt, limpede și cuprinzător. Nu mai contează că mi se atribuie același roman al lui Ștefanache, fiindcă funcționează înainte de orice aserțiunea din deschidere: „ăsta a făcut carieră datorită pilelor și încrengăturilor de familie!” Marian Popa a preluat fără ezitare un zvon lansat de „Europa liberă”, potrivit căruia mai întâi am fost ginerele primului ministru Const. Dăscălescu, apoi al ministrului Miu Dobrescu și în cele din urmă, postul însuși începând să aibă niscaiva îndoieli, a utilizat ani în șir formula „beneficiar al unui nepotism sus-pus”.
Precizez de la bun început că bietul socru-meu odihnea de cine știe când în cimitirul mănăstirii Căldărușani și n-a avut cea mai mică legătură cu mărimile zilei. Veți spune că-i vorba de o chestiune personală, ce nu s-ar cuveni exhibată într-o pagină de gazetă. Așa-i și nu-i chiar așa, fiindcă, în sine, povestea dezvăluie moravurile vremii, când orice „ascensiune”, fie ea și culturală, ascundea resorturi suspecte, în primul rând de apartenență familială la vârfurile clanului. MRI a fost cel mai tânăr director de editură, cel mai tânăr director de Teatru Național ș.m.a. – clar, „Cu Marincea e ceva!” Radioul meu nu funcționa pe unda „Europei libere”, post în felul său merituos, ascultat de toată lumea (inclusiv de ștabi) și, ca-n zicala populară, întâi a aflat satul și ultimul, bărbatul. Nimeni nu-mi spunea – însemna să se desconspire ca ascultător al unor „posturi dușmănoase” – și, aici e aici, taman ca în „Revizorul” lui Gogol, n-apucam să solicit ceva, că… se aproba. Aflat în mare dificultate, Teatrul Național din Iași, căruia i se cerea, absolut absurd, să se auto-finanțeze (ar fi trebuit ca spectatorul să plătească biletul, să intre și să iasă imediat pe cealaltă ușă, 24 de ore din 24, ca la mausoleul lui Lenin) solicitam sprijin întreprinderilor, care nici ele nu plăteau salariile în întregime, dar… nu pregetau să acorde sponzorizări mascate și, în fond, ilegale. (De pildă: chipurile am confecționat și pictat, cu atelierele, 10.000 de plăcuțe cu inscripția „Vânătoarea interzisă” – pictasem numai două, pentru atașare la dosar – când a venit un control financiar să verifice, i-am invitat pe revizori să le numere pe cărările pădurilor patriei. Avertizez DNA că mini-panamalele cu pricina au intrat de mult în grațiere…)
Ajuns cu o echipă TV într-un orășel sucevean de munte, am fost extrași imediat din hotel de primarul localității, care ne-a mutat într-o reședință de protocol, unde, de-a dreptul năuciți, am fost îndopați toată noaptea cu clătite flambate… M-am trezit într-o seară cu un pădurar din zona Rădăuților, care m-a cadorisit cu de toate, de la coarne de cerb montate kitsch, la pastramă de mistreț și bidoane cu miere, doar-doar l-oi scăpa de-o inculpare pentru incendierea de puieți ce trebuiau plantați nu știu pe unde. I-am spus că n-am nici o putere. Nici vorbă să mă creadă: „Lăsați, tovarășu’, știm noi!” În decembrie 1989, am primit o mulțime de telefoane: „Ginerică, ți s-a înfundat!”
D-ale socialismului românesc.
Dar chiar s-ajungă să mă ștampileze într-o istorie literară…