GLOBALIZARE ȘI LIBERALISM (I)

Fie că acceptăm, fie că respingem procesul de globalizare a societății, cu reflectare în domeniile politic, economic, afaceri, cultură etc., este indiscutabil că, în perioada contemporană, un amplu proces/fenomen de acest tip se manifestă în viața de zi cu zi a indivizilor; fiecare dintre noi, în calitate de simplu cetățean sau membru al unor grupuri/structuri organizate, resimțim efectele globalizării atunci când accesăm e-mail-ul, schimbăm canalul TV și exploatăm informațiile oferite de CNN, apelăm la un credit în valută, cumpărăm un pachet de acțiuni la bursa de valori sau utilizăm telefonul mobil. În mod intuitiv, percepem că fenomenul de globalizare are asociate atât efecte pozitive, cât și efecte negative, că o națiune/instituție își poate propune să exploateze avantajele globalizării sau să le respingă. Atunci când liderii politici din principalele țări Occidentale se reunesc cu ocazia unor summit-uri, pe diverse teme, când ei adoptă decizii strategice ce încurajează competiția globală și puterea economică/financiară ce revine multinational corporations (MNC), există și grupuri restrânse de persoane/sindicate ce manifestă explicit împotriva globalizării, invocând încălzirea globală, raporturile dintre Nordul dezvoltat și Sudul sărac, nedreptățile și umilințele la care sunt supuse țările din lumea a treia etc. Așadar, câteva întrebări survin aproape involuntar: Care sunt țările avantajate/dezavantajate urmare a globalizării?; Este justificat a manifesta împotriva globalizării?; Care este cea mai potrivită direcție de acțiune pentru o țară precum România, membră a UE?; Care sunt cauzele de fond ale globalizării?; Care este relația între globalizare și decizia politică din diverse țări?; Care sunt relațiile între național și MNC-uri? Sau între național și supranațional?
Pentru a înțelege care este cea mai potrivită direcție de acțiune pentru România, ca parte a Europei Unite, la momentul actual și în perspectiva următoarelor trei decenii, se impune a analiza mai atent, în primul rând, cauzele de fond ale procesului de globalizare. În sensul invocat, majoritatea analiștilor de reputație mondială, precum Alvin Toffler, Samuel Huntington, Alexander King, Bertrand Schneider, Herman Maynard, Susan Mehrtens, sugerează că la baza procesului de globalizare se află două cauze/surse majore. Prima este dată de succesiunea valurilor progresului, despre care discută Alvin Toffler, și care include revoluția agricolă, revoluția industrială, revoluția informatică, revoluția cunoașterii; în esență este vorba de o cauză de natură tehnică și tehnologică. A doua este dată de triumful ideologiei neoliberale, respectiv al economiei de piață și societății de consum, de unde derivă și importanța deciziei politice asupra creșterii economice; aici includem tendințele majore din lumea Occidentală de liberalizare a piețelor, de privatizare a companiilor, descentralizarea managementului, de consolidare a proprietății private și a liberei inițiative.
Din punctul nostru de vedere prezintă un interes major relația ce se degajă între decizia politică, decizie ce poate fi de diverse „nuanțe” sau ideologii (începând de la orientările sociale/socialiste și continuând până în dreapta spectrului politic, înspre doctrinele de extremă dreaptă, doctrine ce fac abstracție de componenta socială). Liberalismul ca doctrină/ideologie politică a generat în decursul istoriei, îndeosebi după revoluția industrială (1776) numeroase dispute, luări de poziție, puncte de vedere dintre cele mai favorabile și până la critici extrem de virulente atât în planul strict doctrinar/filosofic, cât și în planul reflectării acestei doctrine în viața economică și socială a cetățenilor dintr-un stat sau altul. Totuși, marea majoritate a opiniilor exprimate pe acest subiect converg înspre ideea că perioadele în care liberalismul a predominat în deciziile macroeconomice, acestea au fost perioade de creștere economică și prosperitate; însă despre esența ideii invocate voi mai reveni ulterior.