Au trecut câteva zile, s-au mai întâmplat unele lucruri și prin fotbal (Real la 7 puncte!) și încă mă urmărește finala masculină de la Australian Open. Mai mult decât latura estetică, mă impresionează capacitatea continuă a lui Djokovic de a trece dincolo de granița spre supraomenesc. Iar aici motorul fizicului este alimentat de psihic cu doze de combustibil virtual. Știu, se spune despre el ce se spunea nu demult și despre Nadal. Dar ar fi prea simplu să fie la mijloc cine știe ce substanțe nedetectabile încă. Prea simplu pentru noi, pentru sistemul nostru de gândire. I-am lipi eticheta și gata, dar căutarea celeilalte explicații este adevărata provocare.
În semifinală Djokovic fusese aproape băgat în cofă de Murray. Să zicem că a fost și elementul surpriză la mijloc. A reușit să se redreseze târziu, după ce a rezistat unei mingi de break aproape cât una de meci. Apoi, la două zile, limbajul corpului său transmitea mesaje interzise lui Nadal, în sensul că nu se ferea să-și arate epuizarea. Rafa avea break în decisiv și Nole părea că nu mai are resurse. Și nici nu mai avea, nu juca teatru. Cam în asemenea momente intervine mentalitatea de gladiator, așa aș numi-o. Omul se transpune și începe să gândească în alți termeni. A fi înfrânt înseamnă sfârșitul. Și iată-l pe Djokovic că nu își mai ia în seamă trupul și începe să izbească minge după minge și să alerge după ele precum soldatul lui Nichita care mărșăluia, mărșăluia, până când până la genunchi piciorul i se tocea, i se tocea…
Dar am curaj să spun că aceste două meciuri în care Djokovic a supraviețuit n-au atins dimensiunea celui de la US Open, câștigat în fața lui Federer. Acolo, pentru a continua comparația cu gladiatorii, era deja cu piciorul adversarului pe grumaz, iar publicul avea degetul mare îndreptat în jos. Arma lui Federer s-a ridicat atunci de două ori la rând să servească minge de meci, dar era deja tocită de câte ori izbise scutul lui Nole. După părerea mea, aceasta a rămas marea cumpănă, irepetabilă, a carierei sârbului. Federer nu-i convine, e mai versatil, nu se ia pur și simplu la bătaie până la epuizare. Luptă inteligent, pune scurte, vine la fileu, nu degeaba a fost cel care l-a oprit anul trecut din marșul său triumfal, încheiat în semifinală la Roland Garros. Iată, pentru comparație, din statistica finalei de duminică reiese că Nadal a venit la fileu de trei ori pe oră! Scurtele nu se contabilizează, dar parcă îmi amintesc vreo două… De când a intrat în tenis, Nadal a arătat că prin voință și sacrificiu poate învăța orice, de la a juca pe iarbă sau pe hard până la a servi cu peste 200 km pe oră. Pentru a-l învinge pe acest Djokovic, Nadal ar trebui să învețe să joace ca Federer! Pentru început ar putea să renunțe la costumația fosforescentă, ușor detectabilă cu privirea periferică. Șapcă am văzut de ce nu poate purta, grație reluărilor televiziunii australiene: și-ar da peste cozoroc la loviturile alea cu rotație de 360 de grade peste cap!
