GIOCONDA

S-a-nchis expoziția cu cel mai mare dever din istoria muzeisticii românești; pictura francezilor (100.000 biletul de intrare!) a prilejuit cozi nesfîrșite, chiar mai mari decît cele de pe vremuri, la carne și lapte. Deși organizatorii n-au adus, la București, marile „piese de rezistență” ale patrimoniului francez, lumea s-a-nghesuit mult peste așteptările celor din hexagon, uimind și bucureșteanul neavizat, tentat întîi de toate sa întrebe „ce se dă?” la Muzeul de la palat. „S-a dat” pictură renumită, plasată din totdeauna confortabil în „box office”-ul branșei; românii o știau din reproduceri și, spre cinstea lor, au avut ambiția să vadă operele „pe viu” – un asemenea spectaculos buchet, cules din N muzee, fiind, practic, inaccesibil turistului ajuns în Franța; de altfel, mă-ntreb și cîți francezi au putut „bifa”, la ei acasă, toate pînzele expuse la București! Ce s-ar fi întîmplat, oare, dacă ajungea în capitala României și Gioconda? Greu de spus! Probabil că jandarmii ar fi avut mai mult de lucru decît la meciurile „Rapid” – „Dinamo” fiindcă nu mai este vorba doar de o pînză admirabilă, ci și de un simbol faimos, aprig căutat și din admirație sinceră, și din simplă curiozitate, și din ambiție snoabă; dacă, în urma cine știe cărui cataclism, omenirea va trebui să părăsească Terra, în magaziile navelor spațiale se va afla fără îndoială Gioconda și doar poate „Compoziția II” de Kandinsky. Iar între sigur și poate, distanța este enormă… Ce se petrece zi de zi la Louvre? Un continuu exod către sala destinată protector Monei Lisa, dictat de rațiuni dintre cele mai diverse, primînd de departe propoziția-slogan ce figurează în prelegerile ghizilor oricărei organizații de turism: „A vizita Louvre și a nu vedea Gioconda înseamnă a ronțăi cornetul și a uita de înghețată”. Ceea ce se răsfață pe un pat de pluș roșu nu mai este de mult, în conștiința publică, doar o operă de artă, ci un mit, o obsesie, un simbol: în fața Giocondei s-au petrecut sinucideri, Gioconda este cel mai vestit tablou al tuturor timpurilor, Gioconda este asigurată pentru astronomica sumă de nu știu câte milioane, o ocrotesc Z paznici și Y instituții specializate, Gioconda reprezintă un vîrf imposibil de atins în veacul vecilor, Gioconda este… este… este… Amănuntele se cunosc din belșug: în martie 1503, modelul avea 24 de ani, asculta, în timp ce poza, muzică și versuri, zîmbetul schițat „revelează caracterul de fluiditate al vieții omenești”, peisajul din fundal este o replica a contrastelor din sufletul personajelor etc. – orice ghid le menționează, orice turist le memorează, spre a le servi, apoi, drept proprii observații celor dispuși să-l asculte, să se mire, să clatine cu înțelepciune din cap („Eh, da, Gioconda!”) și să-l invidieze pe fericitul care a izbutit s-o cunoască „personal” pe Mona Lisa. Mă tem că marea majoritate a celor care se îmbulzesc în fața pânzei lui Leonardo doresc mai întîi să vadă și abia apoi sa înțeleagă în profunzime semnificațiile contururilor topite, mișcării prezumtiv schițate, unduirilor ce fură privirea, purtînd-o din curbă în curbă ca o Fata Morgana, senzația de fluiditate și, în același timp, de temeinicie și perenitate. Ca tot românul, am ajuns în fața Giocondei în ziua în care accesul la Louvre e gratuit. Ce îmbulzeală! Se mestecă gumă, se comentează ascuțit și, ades isteric în toate limbile pămîntului, fulgeră blitz-uri, țipă copiii pierduți de mame, strigă mamele rămase fără odrasle, ghizii flutură stegulețele companiilor de turism, șuvoiul curge și tot curge, ca, odinioară, la mausoleul lui Lenin. N-ai timp să zăbovești decît împingînd cu umărul contra curentului și stîrnind proteste (aici sunt permise, ca excepție, aglomerațiile mai mari de 30 de persoane), și te bucuri de Mona Lisa așa cum te-ai bucura de Beethoven alergînd după tramvai. Cum să admiri în tihnă tabloul despre care Vasari scria că „este de o execuție care face să tremure și să dea înapoi pe artistul cel mai îndemînatec din lume”? Reluăm, în viteză marșul; de această dată, către Venus din Milo – și trecem rapid pe lîngă Rafael, Giordano, Tizian, Veronese, Holbein, Durer, El Greco, Van Dick, Rembrandt… Impasibilă, Gioconda rămîne să înfrunte asaltul cohortelor de turiști, Pauvre Mona Lisa!