Prea ades ocupați să dea măsura lor cuvenită tuturor lucrurilor, oamenii au pierdut din vedere dulceața vieții, măsura ei de binecuvântare. Așa este cazul cu multe din clipele vieții. Micimea lor spirituală, graba cu care vor să-și trăiască viața, dezinteresul pentru cele sufletești, i-au făcut adesea pe oameni să nu priceapă rostul profund al postului creștin. Mai nou, i s-au alocat fel de fel de ”scuze” și ”motivări” care mai de care mai ușor de acceptat pentru psihologia omului modern. Urechile noastre prea ocupate să capteze zgomotul lumii nu aud glasul Triodului înălțându-se de la strana Bisericii. Prea rar ”ciulim” urechile fizice și duhovnicești la adâncimea textului liturgic, lăsându-ne, intelectuali dilematici, furați de ideea că limba liturgică e greoaie, depășită. De aceea ne zice Triodul: ”Cu înfrânare să ne sârguim toți a smeri trupul, trecând dumnezeiasca măsură a postului celui fără de prihană.”.
Aflați în plin Post al Paștelui, cu ”luminatul veșmânt al Postului îmbrăcându-ne, să ne dezbrăcăm de haina cea întunecată a beției,” să priveghem, ”intrările poftelor închizându-le și către Domnul uitându-ne,” să avem către Domnul și Dumnezeul nostru ”plecare și apropiere,” pentru ca scăpați din prăpastia răutății, să iubim ”numai căile care duc la odihna cea din Împărăție.” Dar, ”luminatul veșmânt al postului” nu poate fi îmbrăcat pe un suflet prihănit. Dincolo de rostul duhovnicesc al postirii, din adâncul cugetului nostru, din nelucrarea noastră cu Dumnezeu ar ieși la suprafață mirosul cel urât al poftelor și patimilor noastre păcătoase. De aceea, Triodul ne îndeamnă să ”spălăm fața noastră cu apa neprihănirii, să ne lămurim sufletul și să ne curățim trupul, să postim precum de bucate, așa și de toată patima, desfătându-ne cu virtuțile duhului”. Domnul nu ne lasă în lupta fără ajutorul Său. Postul însuși este ”arma tare” și ”pavăza” împotriva celui ce ne îndeamnă iarăși la depărtare de Dumnezeu. Postul în sine ne ajută să ”întoarcem înapoi toată uneltirea înșelăciunii vrăjmașului, să nu ne temem de focul ispitelor.” Calea postului, desfătarea postirii nu ține, așadar, de o obligație, ci este un dar de la Dăruitorul, ce se aseamănă cu darul dăruit lui Adam odinioară. Să cerem mereu să gustăm din toate poruncile Domnului. Să cerem izvoare de lacrimi, roua inimilor noastre. Întăriți astfel pe ”piatra poruncilor Sale,” noi ”cei scoși din rai pentru mâncarea cea amară,” acum prin ”oprirea poftelor, postind de bucate și precum de bucate și de toată patima, cu rugăciuni și cu lacrimi să îl căutăm pe Domnul.
