Cu Gigi Becali ne-am lămurit cu toții de mult, mai ales de când face țara de râs, în calitate de europarlamentar. Un om sub medie din toate punctele de vedere, inclusiv acela al decenței. Un tip simplu, needucat, care s-a văzut confruntat cu o popularitate nemeritată și a luat-o, cumva explicabil, razna de tot.
Îmi amintesc cum, în urmă cu câțiva ani, a interzis să se cânte un imn rock al formației „Queen” la începerea meciurilor echipei „Steaua”, reluând teza bisericii, veche și penibilă, că muzica rock transpune la chitară, orgă și baterie temele Diavolului. Pe deasupra, solistul formației „Queen” era homosexual, iar puritanul de el nu putea tolera ca un homalău să cânte pe stadionul său.
Pe unul ca Gigi Becali, ca să îl pedepsești, trebuie să îl sechestrezi într-un loc retras și să-i arzi în fața ochilor munți de CD-uri cu submuzică de Nicolae Guță și Florin Salam-Parizer, sau ce alte idioțenii o mai asculta el.
Ca să îl chinui, trebuie să îl silești să învețe pe de rost câteva strofe din „Luceafărul”. Trebuie să îi confiști portțigaretul din care fumează cu fentă – apropo, aia nu e „iarba dracului” ? – și să-l îndopi cu bombonele „Mentosan”. Trebuie să îi jupoi de pe perete carpetele cu păuni și răpiri din serai, și să-i otrăvești ochiul cu apusuri de soare în Deltă și cu răsărituri de soare la Marea Neagră.
În fine, un tip de la care, e clar pentru orice om cu scaun la cap, nu poți avea nici o pretenție. Alta e însă problema mea: cât de redus trebuie să fii, ca să te întovărășești cu unul ca ăsta ? Și mă refer aici la tipa aia, Gabriela Vrânceanu-Firea, care și l-a pus naș de cununie.
Individa asta foarte tare nu mi-a plăcut niciodată, poate și pentru că fața ei de știucă nu mi se pare potrivită pentru micul ecran. Dar credeam că are ceva sub coafură, mai ales că nici la prima tinerețe nu se mai află, ca să dea vina pe lipsa experienței de viață.
