Gică Hagi e un personaj care îmi stârnește duioșia. Beneficiind de un solid renume ca sportiv, care-i anulează modestia evidentă a mobilei de la mansardă, ca antrenor a făcut-o însă regulat de oaie. Pe oriunde merge, i se dau repede de tot papucii, deși în cont îi intră de fiecare dată noi și noi milioane de euro. Fiecare nouă echipă îl concediază, cu aceeași grabă cu care îl angajează.
Mi-e milă de el, de fiecare dată după ce o ia pe coajă. Îmi amintesc de ultima lui concediere de la Steaua, când a plecat de la locul faptei cu ochii lipiți de bombeu, mai sărăntoc cu un snop de iluzii. În urma sa, Gigi Becali a rămas cu satisfacția perisabilă că și-a împrăștiat încă o dată în aer spermatozoizii vocali care, crede el, fecundează tot ce găbjesc în cale.
Dar, de fiecare dată după ce este concediat, Gică Hagi stă cât stă ghemuit în scorbura lui familială, lingându-și cu meticulozitate rănile. Ce fel de salivă are și ce substanțe miraculoase conține ea, nu știu; dar tare m-ar interesa să aflu, fiindcă invariabil iese din scorbură curând ca nou, fiind imediat repus pe un tron și mai înalt ca precedentul.
A fost ultima oară la turcaleții de la Galatasaray, pe care i-a înnămolit ca în bătălia de la Neajlov, acuma e anunțat la naționala României. O va scufunda și pe asta? Da, desigur, dar norocul lui e că naționala României este deja scufundată.
Un singur lucru nu pricep la Hagi: când ai averea pe care o ai, când ești multimilionar în euro, chiar nu te poți abține de la noi și noi parale? Chiar trebuie să te maimuțărești cu Ilie Năstase și stafida ailaltă, în reclame în folosul băncilor care iau trei rânduri de piele de pe omul de rând? O mie de ani dacă ar trăi Hagi și neamul lui, și tot nu ar avea timp să cheltuiască tot ce au.
Să ne amintim de Hagi, cum apărea echipat în călugăr, într-o reclamă în folosul unei bănci, cerând „binecuvântarea retragerilor dese”.
Totuși, rău e să fii prost. Chiar dacă ai în cont saci cu bani.
