Alegerile din Republica Moldova, isprăvite iarăși în coadă de pește, au readus în prim-planul atenției generale așa-numita „chestiune a Basarabiei”, despre care ne place să credem c-am ști destule și care, de fapt, încă mai reprezintă o necunoscută, mai ales în ceea ce privește mecanismele ceasornicului istoriei ce și-a rotit acele când spre România, când spre Rusia. În afara istoricilor situați profesional pe felia de timp respectivă, cine și ce mai știe despre Conferința de la Viena (martie-aprilie 1924), când, după intense și obositoare tratative româno-ruse, s-a stabilit definitiv ireconciabilitatea pozițiilor? Îi datorăm lui Gherman Pântea, fostul primar al Odesei în 1941-1942 (acest Pântea ar merita statuie în România – voi reveni) relatarea amănunțită a întregii confruntări diplomatice, și gazetarului de la Chișinău Iurie Colesnic identificarea și publicarea paginilor de necesară și spectaculoasă reconstituire istorică.
Trebuie menționat de la bun început că România considera chestiunea Basarabiei definitiv rezolvată și închisă, nu numai în urma votului dat de Sfatul Țării în 1918, cât mai ales ca urmare a recunoașterii oficiale (Anglia, Franța, Italia, Japonia) din decembrie 1920, când marile puteri au validat frontiera pe Nistru. Partea română, atrasă într-o cursă, nu-și închipuia că tratativele de la Viena, precedate de amiabile întâlniri neoficiale, ar mai lua în discuție chestiunea teritorială – dacă ar fi cunoscut intențiile rușilor, Bucureștiul probabil că nici n-ar fi dat curs invitației la masa tratativelor. Surpinzător, în loc să se refere la măruntele litigii de frontieră de pe agenda Conferinței, rușii au atacat direct… inatacabilul: Unirea. Rakovski, ambasadorul Moscovei la Viena, informase în prealabil partea română că Lenin era decis să recunoască revenirea Basarabiei la patria-mamă, în baza teoriei drepturilor popoarelor la autodeterminare. Numai că, doar cu două luni înainte, Lenin murise, iar Stalin nu mai avea de gând să renunțe la grânarul basarabean (de altfel, Rakovski, amic cu Troțki, avea să fie împușcat, peste câțiva ani, de „tătucul popoarelor”).
Începe etalarea pozițiilor. Krestinski: „Guvernul URSS privește ocuparea Basarabiei de către trupele române, care durează din anul 1918, ca o anexare cu forța a acestui ținut; se poate ține seama numai de dreptul la autodeterminare al popoarelor și nicidecum de oarecari drepturi istorice…” Aceste „oarecari” drepturi sunt contestate total: în 1812 rușii au primit Basarabia de la turci și n-aveau cum s-o ia de la o Românie inexistentă. Sfatul Țării n-avea nici un drept de decizie și, oricum, au votat numai 46 din cei 162 de membri, iar Tratatul de la Paris „nu are, după părerea Uniunii Sovietice, o importanță de drept” (!!)
În replică, delegatul Râșcanu arată că Turcia, doar suzerană, n-avea cum hotărî atribuirea către Rusia a unei părți din trupul Principatului Moldova. După ce subliniază legitimitatea hotărârii Sfatului Țării, arată că 87 de membri au votat Unirea și nu… 46, pentru a încheia cu o observație dură: „schimbarea de atitudine a Guvernului sovietic dovedește că acesta a luat drumul țarismului cotropitor de națiuni străine.” Desigur, polemicile au fost mult mai întinse, ajungându-se inclusiv la afirmații complet hilare. De pildă, rușii ne-au învinuit că, în 1918, armata română a urmărit și împușcat… membrii Sfatului Țării, când, de fapt (am arătat în articole precedente) tocmai NKVD-ul a fost cel care i-a ucis unul câte unul pe votanții Unirii. Neoficial, în paralel cu dezbaterile, s-au încercat târguri și trocuri.
Românii au propus ca, pentru renunțarea definitivă la orice pretenție, Rusia să primească Tezaurul refugiat în 1916 la Moscova. Răspuns: „Care Tezaur, au rămas numai casetele goale, revoluția a necesitat cheltuieli…” Contra-propunere: România să cedeze Rusiei sovietice județele Hotin, Cetatea Albă și Ismail, astfel lichidându-se pentru totdeauna „problema Basarabiei”. Răspunsul lui Pântea: „Ca membru al Sfatului Țării care a votat unirea întregii Basarabii cu România în granițele ei actuale, nu pot face acest târg.” Pentru a întregi spectacolul, sovieticii aduc o „delegație din Basarabia” compusă din Vl. Țiganco (de fapt, inginer stabilit în USA), J. Schmidt (avocat practicant la… Petrograd) și, pentru autentificarea distribuției, un țăran moldav năuc, Ghiță Broască.
Pledoariile lor antiunioniste n-au convins pe nimeni. Aparent generoși, rușii propuneau un plebiscit în Basarabia – care ar fi echivalat cu anularea tuturor temeiurilor legale ale Unirii și cu recunoașterea unui diferend teritorial inexistent. Așa că, până la urmă, a rămas… cum s-a vorbit în tren. Peste ani, rușii n-au mai avut nevoie de sprijinul unor al de Ghiță Broască, fiindcă le-a oferit jinduita mână de ajutor… Herr Ribbentrop.
