În descrierea societății din articolul trecut mulți cititori au recunoscut situația actuală a României.
Și totuși intenția mea a fost prezentarea pe larg a societății italiene.
Chiar dacă e de necrezut, Italia se confruntă cu problemele enumerate și situația pare fără ieșire. Că o fi vina politicienilor, că o fi vina populației, un lucru este cert :Italia se scufundă.
Acu știu că se vor găsi persoane care să spună: „Vai dar nu e adevărat, în Italia se trăiește bine și frumos”. Acestor persoane care au admirat frumusețile Italiei într-o excursie de cinci zile la Roma le răspund că și în acest caz este valabilă zicala cu „gardul vopsit”. Și cu „leopardul”.
Cine a avut ocazia să cunoască îndeaproape Italia s-a convins că acest colț de Europa nu prea îndeplinește condițiile conceptului de „occident”. Adică bogăție, cultură, educație, civilizație, absența birocrației, curățenie, etc.
De fapt după impactul unui prim contact cu Italia emigrantul român conștientizează o ciudată formă de familiaritate cu societatea înconjurătoare. Și nu mă refer doar la filonul de latinitate ce ne leagă de poporul gazdă ci și la multitudinea de asemănări dintre societatea italiană și cea românească.
Fără a mă teme că greșesc pot să afirm că singura diferență dintre cele două societăți este dată de bruma de bunăstare economică pe care societatea italiană se încăpățânează să afișeze.
În contextul unei adevărate crize economice și politice în care Italia a alunecat în ultimii ani și această diferență tinde să dispară treptat – treptat.
Bănuiesc că acesta este și motivul pentru care tot mai mulți români care doresc să emigreze își aleg altă destinație iar dintre cei deja emigrați tot mai mulți se gândesc serios la repatriere.
Totuși, ceea ce mă frapează nu este asemănarea dintre situațiile critice în care se află cele două societăți mai sus menționate, ci traiectoriile care au dus la aceste situații.
Pe de o parte Italia a cărei economie a cunoscut un adevărat boom în anii ’60, pe de altă parte România care nu a avut parte de o explozie a creșterii economice nici înainte de război, nici după, nici înainte de Revoluție, nici după.
Dacă stau bine și mă gândesc și în cazul altor țări diagrama economiei a urmat același curs ca și cea italiană. Un fel de alternare ciclică a perioadelor de criză cu momente de dezvoltare economică explozivă dar și cu lungi intervale de calm, de bunăstare economică și implicit socială.
Întrebările care se nasc spontan sunt: în ce punct al unei diagrame imaginare se află România?
Criza economico-politico-socială în care se află România este punctul minim al diagramei sau trebuie să ne așteptăm la mai rău
Am trecut poate printr-un boom economic și nu ne-am dat seama sau trebuie să mai răbdăm un pic până ce diverși experți vor debloca strada spre îmbogățire (a țării nu a propriilor buzunare)?
Dar întrebarea cea mai stringentă este: „Când vom avea parte și noi românii de acea perioadă de calm economic de care s-au bucurat mai toți cetățenii europeni?”
Adică de acea perioadă în care omul de rând nu are grija zilei de mâine.
Nu de alta dar m-am cam săturat să mă regăsesc în vorbele marelui Creangă ori de câte ori mă gândesc la economia României: „…sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când mă știu niciodată n-am fost”.
Moșgavrilă, de zece ani emigrant În Italia
